Asistenta scoate buretele pe care il imbiba cu Dexin, un sapun lichid chirurgical antibacterian. Apoi cu sufletul cat un purice, incepe sa imi curete spatele. Plang fara oprire, pierduta intr-un infern de neinteles, pana incep sa ma sufoc si sa o implor sa se opreasca. Simt deslusit ca voi innebuni daca mai simt durerea aceea. imi vine sa vars de undeva din adancul fiintei mele toata suferinta, toata fierea disperarii mele din acele momente. Femeia inceteaza pentru o clipa tortura, apoi isi ia inima in dinti si ma acopera din nou cu jetul dur al dusului banal, de baie de apartament. „O sa imi pierd cunostinta”, imi spun, in timp ce creierul meu refuza sa cedeze si sa imi ofere macar o farama de intuneric.
„Canta-mi, Auras”, ii soptesc asistentei iar aceasta cu glasul frant, printre lacrimi, incepe sa fredoneze o doina. Tremur si mi-e greata, plang si mi-e teama. O ascult cantand, insa. E singura muzica pe care o pot auzi in acest iad si am nevoie de ea ca de aer. E unicul meu analgezic eficient, dar nu pentru carne, ci pentru inima.
Sarmana femeie incearca sa reduca presiunea apei ca sa ma doara mai putin, dar aceasta este cand rece, cand calda din cauza instalatiei defecte si acum ma cuprind din nou frisoanele. Renunta la burete si incepe sa ma spele cu mainile acoperite cu manusi de spital. Jetul de apa alearga pe tot corpul meu in timp ce degetele ei rup bucati din mine. Raman in urma goluri pe care nu le voi putea umple niciodata. Mana dreapta imi este o masa amorfa de carne despicata. Vad albeata tendoanelor descoperite ale degetelor. Arata ca niste nervuri ale unei catedrale gotice in ruine. intorc capul spre umarul stang care mi se pare sculptat. Se casca un hau nedeslusit de carne acolo, din care curge neostoit sange rosu, gros. inchid ochii ca sa nu mai vad, dar simt, simt in continuare apa calda-rece scurgand-se peste mine si, ma gandesc ca focul acela din container continua sa arda in fiecare dimineata, in sala de baie a Spitalului de Arsi.