Am scris acest text pentru ca vreau un altfel de sistem medical public in Romania. si l-am scris pentru prietenii mei care nu mai sunt si care ar mai fi fost astazi in viata daca erau tratati mai bine.
Las mai jos, cu sufletul greu, poze graitoare. Cele mai multe sunt facute dupa operatiile recente suferite. Nu uitati Colectiv!”, a scris Alexandra alaturi de cateva fotografii care arata urmele adanci si dure ale tragediei din Colectiv.
Dupa tragedia din Colectiv, in timpul guvernarii Ciolos, autoritatile au dovedit dezorganizare in gestionarea incendiului de la „Colectiv”, fiind facute referiri la infectiile nosocomiale sau la refuzul de a transfera victime in strainatate. Acum, la doi ani de la acea nenorocire, Ministerul Sanatatii neaga existenta documentului.
Cu cateva zile inainte, Alexandra a povestit pe Facebook de ce s-a dus in acea seara in Colectiv, cat de mult ii placea formatia Goodbye To Gravity si cata durere are in suflet acum, la doi ani dupa acea noapte fatidica de octombrie.
„Acum aproape doi ani, intr-o noapte de final de octombrie, imi legam in graba sireturile bocancilor, cu telefonul la ureche. Ma sunase o prietena sa ma anunte ca va trece si ea prin Colectiv, unde cantau baietii de la Goodbye To Gravity. M-am bucurat sa aud ca va veni, deoarece imi doream ca formatia sa aiba parte de un public cat mai vast.
Credeam atunci, si mai cred si acum, ca GTG era cea mai buna trupa tanara de metal din Romania. Credeam, de fapt, in ei si in ceea ce reprezentau. Recunosc ca nu fusesem consecventa in a le asculta muzica inainte de cel de-al doilea disc, „Mantras Of War”. Aveam „I Won’t Wait” in playlist si treceam prin perioade in care ii dadeam replay obsesiv, deoarece este o piesa „contagioasa” care scoate rapid tristetea din mine.
Apoi am ajuns in posesia materialului nou si tin minte perfect ca dupa prima melodie am apasat butonul de „pause” deoarece m-am emotionat. in clipa aceea mi-a venit in minte un cliseu pe care sunt convinsa ca artistii romani il urasc: „suna exact ca afara”, a rostit vocea din capul meu, inainte ca vreun sistem interior de cenzura sa apuce sa o reduca la tacere. intr-adevar, discului nu i se poate reprosa nimic – productia este bulletproof, piesele sunt memorabile, versurile au mesaj iar alternanta dintre clean vocals si pasajele harsh este perfecta. Mi-am spus atunci ca era complacerii in mediocritate s-a incheiat definitiv in undergroundul autohton si ca de acum incolo formatiile vor avea un disc-etalon din punct de vedere al calitatii, la care sa se raporteze cand isi vor scoate propriile albume.
si desi abia scapasem de o gripa rebela care ma facuse sa fiu ursuza vreo saptamana, desi plecasem tarziu de la job si mai aveam texte de scris pentru site-urile la care colaboram, desi toamna se lasa peste mine cu greutatea ei specifica si aveam senzatia ca nimic nu merge cum trebuie in viata mea, am ajuns acasa dupa o tura scurta de Auchan, m-am scuturat de depresiile mele penibile si mi-am scos eyelinerul de la naftalina. Voiam o seara metal de care sa ma bucur asa cum o faceam in liceu, cu sufletul plin de dragoste pentru muzica.
