„Gata esti!”, aud glasul usurat al asistentei care ma inveleste in niste cearsafuri verzi din panza. imi trece prin minte imaginea unui giulgiu mortuar si imi vine din nou sa vars. Cu greu, cobor din cada ajutata de femeie si ma asez pe scaunul cu rotile. Asistenta ma duce pe hol, apoi in sala de pansamente. Aici, tocmai terminasera de facut bandajul unei alte colege de suferinta. Sunt asezata pe pat si se incepe desprinderea cearsafurilor verzi de ranile mele. Din sala de baie pana aici, cativa pasi doar, acestea se lipisera de plagile sangerande. tip scurt cand ma desfac din scaun cu ranile de pe fese iar asistenta de pansamente incepe sa ma curete la randul ei de piele moarta.
Tremur de durere in timp ce femeia ma unge peste plagi cu Flamazin si imi curata infectiile cu solutie de Colistin. Ajunge la umarul stang si incep din nou sa plang. „Nu mai suport” imi canta o mantra intoarsa in urechi, pe ritmurile sacadate de panica ale respiratiei mele.
„O asteptam pe doamna doctor, Alex”, imi spune ea pe un glas tandru.
Dar mie imi e frig si imi vine sa vomit. Vreau sa ajung in pat ca sa incerc sa dorm si sa uit. intr-un final, apare medicul. tine in mana telefonul setat pe „camera” si incepe sa imi faca poze la rani in timp ce frisoanele ma cuprind tot mai tare. O intreb cum mi-au iesit probele si imi spune ca nu trebuie sa imi fac griji, pentru ca acestea sunt curate. Acelasi lucru i s-a spus si surorii mele – analizele sunt sterile. Trebuie sa ma calmez, sunt zone care nu arata deloc bine dar si eu sunt de vina pentru ca nu mananc destul, dorm pe spate si sunt deprimata. Conteaza foarte mult starea de spirit, mi se spune, in timp ce medicul imi apuca mana dreapta si vad ca asaza o galetusa banala de supermarket sub ea. ii spusesem ca degetul aratator s-a umflat foarte tare si arata ca si cum ar fi fost julit.
O intreb daca s-a intamplat ceva in sala de operatie, deoarece m-am trezit din anestezie cu zgarieturi pe fata, pe antebratul stang si pe ambele maini. Evita intrebarea si imi spune ca va trebui sa imi deschida articulatia degetului ca sa vada daca e infectata. O intreb daca imi va face anestezie. Raspunsul este „nu” si ma roaga sa am incredere in ea in timp ce scoate o lama de bisturiu si, pana sa ma dumiresc ce se intampla, imi taie coaja de pe articulatia ghebosata de inflamatie a degetului si desface carnea tot mai adanc, pana ramane in urma o rana urata, cascata ca un sant. Aud cum paraie pielea in mana ei dura si vad negru in fata ochilor. Strigatul de durere imi amorteste in piept. Picioarele imi sunt carpe si imi cad din ochi doua lacrimi simetrice, fara niciun suspin. Galetusa de sub mine se umple incet de sange si aud glasul celuilalt chirurg: „nu cred ca era nevoie sa ii deschizi articulatia”.