La sfarsitul anului, unii prizonieri din Auschwitz au fost imbarcati si trimisi in Germania, in oraselul Landsberg. Au fost trimisi la munca silnica, la construirea unui aeroport subteran.
„Numai un nebun putea sa conceapa ca niste fiinte necalificate si stoarse de puteri, cum eram noi, se pot implica intr-o constructie de proportii atat de mari. Aveam de carat pe spinare ciment, saci de cate 50 de kilograme la niste betoniere uriase, care aveau inaltimea unei case cu doua etaje. Unii lesinau, dar nu era permis sa te opresti ca venea zbirul cu biciul si te altoia sau te impusca“, mai spune Ross.
Aici a primit si un numar: 108767, care i-a ramas tatuat pe brat. Nu a trecut mult si s-a imbolnavit de tifos exantematic, exact boala de care murise tatal sau. Bolnav fiind, a fost repartizat in alta zona, unde zaceau in baraci reci si umede sute de bolnavi. Oamenii mureau peste noapte, din cauza bolilor si a foamei.
„In fiecare dimineata, un comando special patrundea in baraca si evacua cadavrele. Era o scena de cosmar, insotita de mirosuri de oameni descompusi. Nu inteleg cum am suportat asa ceva“, spune el.
Batuti pentru ca mancau oameni Tot aici, isi aminteste Harry Ross, a aparut si canibalismul.
„Printre cei care se puteau misca, au aparut consumatorii de carne din cadavre. Pur si simplu se musca dintr-un sold sau dintr-o mana, trecand peste greata care insotea aceasta ceremonie“, spune el.
Desigur, nu toti au ajuns sa-si manance aproapele, dar cei mai disperati au ajuns sa se hraneasca cu trupurile celor cu care impartisera pana nu demult soarta cruda a conditiilor din lagar.
Cand nemtii au aflat ca in lagar se mananca oameni, s-au razbunat pe caporalul care ii pazea si l-au snopit in bataie. Lectia nu a folosit la nimic. Nu a trecut mult si alte cadavre au fost mutilate. Pana in ziua eliberarii, care a venit in luna aprilie 1945:
„Nu voi uita niciodata acea zi. Eram in lagarul de langa orasul nemtesc Landsberg, atunci cand trupele americane au reusit sa ajunga la noi si sa ne elibereze“. Depozitul de paine, un vis care a ars Dupa ce luni intregi au fost ca si morti, prizonierii au iesit la lumina zilei.
„Am inceput sa ne taram in patru labe spre depozitul de paine. Nemtii fugisera si lasasera depozitul fara paza“, spune Ross. Mai erau doua sute de metri de parcurs, cand au vazut depozitul cuprins de flacari. Cativa s-au napustit in foc si au tras cu un lemn cateva paini fumegande. Un coleg detinut i-a intins o bucata de paine fierbinte.
„E un strop de miez si un pumn de cenusa. Imi vine sa scuip, dar ma abtin. Musc o bucata din darul primit si-mi vine sa vars. Gustul cenusii l-am uitat imediat, pe cand gustul libertatii mi-a ramas pana azi pe buze“, si incheie povestea Harry Ross.
Dupa ce a scapat de lagar, Ross s-a intors in Romania si a lucrat ca ziarist la Viata Sindicala din Bucuresti. A emigrat in Israel in anul 1976 si a scris trei carti despre Holocaust. Harry Ross e un pseudonim folosit pentru publicatii. Numele lui este Enric Roskovits.
Sursa: adevarul.ro
