Semnificatia rugaciunii
In rezumat, totul se petrece ca un dialog intre Dumnezeu si om. Efectele rugaciunii nu sunt o amagire. Nu putem sa reducem sentimentul sfinteniei la spaima pe care omul o incearca in fata pericolelor ce-l inconjoara si-n fata tainelor universului. Nu trebuie, insa, sa consideram rugaciunea un medicament, un remediu impotriva fricii de suferinta, de boala si de moarte. Care este deci semnificatia sentimentului sfinteniei si ce loc ocupa natura rugaciunii in viata noastra? Acest loc este foarte important. Aproape in toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, in antichitate orasul era in primul rand o institutie religioasa. Romanii ridicau temple pretutindeni. Stramosii nostri din Evul Mediu au presarat pamantul crestinatatii cu catedrale si cu capele gotice. Chiar si in zilele noastre, in fiecare sat se inalta cate o clopotnita. Pelerinii veniti din Europa au instaurat civilizatia Apuseana in lumea noua prin intermediul bisericilor, al universitatilor, al uzinelor. In decursul istoriei noastre, rugaciunea a devenit o nevoie tot atat de frecventa ca si aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinteniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de baza. Diversitatile sale intr-un grup de indivizi sunt aproape intotdeauna legate de diversitatea celorlalte activitati de baza, de simtul moral si de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea si, uneori, chiar disparitia din noi a acestui simt atat de important.
Trebuie sa stim ca omul nu poate sa se comporte dupa bunul plac al fanteziei sale, fara a risca. Pentru o reusita in viata el trebuie sa se conformeze regulilor neschimbatoare care depind de insasi structura ei. Ne asumam un mare risc atunci cand lasam sa moara in noi o activitate fundamentala, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasa a corpului si a activitatilor curente ale unor intelectuali este tot atat de daunatoare ca si degenerarea inteligentei si a simtului moral la unii atleti. Exista nenumarate exemple de familii care nu au dat decat copii degenerati, ori s-au stins dupa disparitia credintelor ancestrale si a cultului onoarei. Noi am invatat, dintr-o aspra experienta, ca daca majoritatea elementelor active ale unei societati isi pierd simtul moral si cel spiritual, aceasta conduce la decaderea acelei natiuni. Caderea Greciei antice, de pilda, a fost precedata de un fenomen analog. Renuntarea la activitatea intelectuala este incompatibila cu reusita vietii.
In practica, activitatile morale si religioase sunt legate intre ele. Simtul moral dispare inevitabil dupa disparitia simtului sfinteniei. Omul nu a reusit sa construiasca – asa cum vroia Socrate – un sistem de morala independent de orice doctrina religioasa. Societatile in care dispare nevoia de rugaciune sunt sortite degenerarii. Iata de ce toti oamenii civilizati – credinciosi si necredinciosi – trebuie sa manifeste interes pentru aceasta importanta problema a dezvoltarii fiecarei activitati de baza, de care fiinta omeneasca este capabila.
Care este motivul pentru care simtul sfinteniei joaca un rol atat de important in reusita vietii? Prin ce mecanism actioneaza rugaciunea asupra noastra? Aici, parasim domeniul observatiei si intram in cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea intamplatoare, este necesara pentru progresul cunoasterii. Trebuie sa ne amintim, in primul rand, ca omul este un tot indivizibil, alcatuit din materie si din constiinta. El se crede independent de mediul sau material, adica de universul cosmic, dar in realitate el nu poate trai rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neincetata de a respira si de a se nutri. Pe de alta parte, fiinta umana nu consta numai din trup ci si din spirit, iar spiritul, cu toate ca isi are originea in corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spatiului si timpului. Ne este ingaduit sa credem ca locuim in acelasi timp in lumea cosmica si intr-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, avand o natura asemanatoare celei ce alcatuieste constiinta, si de care nu reusim sa ne dispensam fara daune, tot asa cum nu reusim sa ne despartim, fara daune, de universul material si uman. Acest mediu nu ar fi altul decat fiinta imanenta tuturor fiintelor, care le transcende pe toate – numita Dumnezeu. Am putea deci sa comparam simtul sfinteniei cu nevoia de oxigen, iar rugaciunea ar prezenta o oarecare asemanare cu functia respiratorie. Ea ar trebui considerata ca agent al legaturilor naturale intre constiinta si mediu, ca o activitate biologica ce depinde de structura noastra. Altfel spus, ca o functie normala a trupului si a spiritului nostru.
Concluzii
In concluzie, simtul sfinteniei are, in raport cu alte activitati ale spiritului, o importanta deosebita, caci el ne pune in legatura cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugaciune omul se indreapta spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intra in om. Rugaciunea devine indispensabila dezvoltarii noastre optime. Nu trebuie sa consideram rugaciunea ca fiind un act caruia i se daruiesc cei slabi cu duhul, cersetorii, sau cei lasi. „Este rusinos sa te rogi” scria Nietzsche. De fapt, nu este mai rusinos sa te rogi decat sa te hranesti, decat sa bei apa sau decat sa respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot asa cum are nevoie de apa si de oxigen. Adaugat la intuitie, la simtul moral, la simtul frumosului si la lumina inteligentei, simtul sfinteniei da personalitatii deplina sa dezvoltare. Este neindoielnic ca reusita vietii cere dezvoltarea integrala a fiecareia dintre activitatile noastre fiziologice, intelectuale, afective si spirituale. Spiritul este in acelasi timp ratiune si sentiment. Trebuie sa iubim deci frumusetea stiintei si de asemenea frumusetea lui Dumnezeu. Trebuie sa-l ascultam pe Pascal cu aceeasi fervoare cu care-l ascultam pe Descartes.
sursa>: ascensiuneaspiritului.blogspot.ro
