A crescut in Romania post-comunista si filmele sale surprind temerile unei societati ridicandu-se de sub controlul sovietic. Cristian Mungiu vorbeste despre libertate, coruptie si statutul de parinte. Mic de statura si bland la vorba, Cristian Mungiu este un neasteptat lider al unei revolutii cinematografice.
Dar inca de cand al doilea film al sau, sfasietoare drama despre avort „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, a castigat Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes in 2007, Mungiu a devenit cel mai cunoscut regizor si liderul de facto al unui grup de realizatori de filme, aparut in urma cu un deceniu in Europa de Est post-comunista – si mai cu seama noul val ce a explodat in Romania, tara care a trecut prin cea mai dura tranzitie de la dominatia sovietica, la sfarsitul anilor ’80.
Despre Bacalaureat
Acum, la aproape 30 de ani de la revolutia soldata cu 1.100 morti si incheiata cu rasturnarea lui Nicolae Ceausescu, Mungiu are un nou film in cinematografe, abia al treilea de la primul sau mare succes de acum un deceniu. Intitulat „Bacalaureat”, este o fabula complexa, plina de deziluzii si compromisuri meschine: un chirurg din al doilea oras al Romaniei, Cluj, este disperat sa-si trimita fata la o universitate britanica, insa chiar inainte sa-si dea examenele cruciale, ea este atacata si agresata sexual. Temator ca, in ciuda excelentei ei prestatii scolare de pana atunci, trauma o va impiedica sa obtina notele necesare, el apeleaza la pile, mite si favoruri pentru a asigura rezultatul corect.
„Bacalaureat” este, destul de evident, un portret al unei societati inca ametite de tranzitia ei de la autoritarism, mijindu-si ochii in lumina dura a capitalismului de cumetrie. Dar Mungiu se crispeaza un pic la ideea ca filmul ar fi un comentariu pe marginea dificultatilor de adaptare la o societate fara comunism – „Cand faci un film dintr-o tara comunista, oamenii il vor lega intotdeauna de comunism, deoarece ei nu stiu nimic altceva despre aceste tari” – si afirma ca filmul a picat bine in locuri care n-au apartinut vreodata Pactului de la Varsovia. „Oamenii rezoneaza cu el mult mai mult decat te-ai fi gandit in tari in care nu a existat comunism. In Italia si Grecia s-a simtit ca si cum s-ar fi putut intampla si acolo – oriunde oamenii simt ca nu progreseaza ori avanseaza in societate pa baza propriului lor merit.”
Fanteziile Occidentului
Un aspect izbitor al filmului este impresionanta credinta a personajului principal in binefacerile educatiei universitare britanice. Aici, cel putin, Mungiu este pregatit sa recunoasca o infiltrare a experientei post-totalitare. Sub comunism, spune el, „lumea nu avea informatii” despre Occident si „doar fantaza despre el”; nu era vorba doar de bani, ci de „un loc in care totul mergea mai bine: oamenii sunt mai onesti, regulile si reglementarile sunt respectate.”
„Pentru noi, daca traiesti 50 de ani intr-o tara in care autoritatile au fost atat de corupte, atat de nedrepte cu oamenii, tot acest compromis moral pe care il vezi azi este un rezultat al acelei perioade. Poate ca ne-am facut sperante prea mari, dar am fost foarte naivi: credeam dupa caderea comunismului ca nu numai libertatea va veni, dar va veni si bogatia. Lucrurile nu s-au petrecut niciodata asa.”
Mungiu descompune procesul dezamagirii: avea 20 si un pic de ani la revolutie si majoritatea generatiei sale „a decis sa plece pur si simplu: ai o singura viata si vrei ca maine sa fii fericit. Dar cum o noua generatie se maturizeaza, „este mult mai complicat. Este foarte clar acum pentru oameni: e lipsit de speranta sa gandesti ca poti schimba lucrurile in Romania pentru timpul propriei tale vieti, dar poate ca merita s-o faci pentru copii.”
De fapt, spune el, „Bacalaureat” s-a dezvoltat din propriile sale reflectii despre statutul de parinte si despre cum poti gasi cea mai buna cale inainte pentru propriul copil. El povesteste despre o excursie cu copiii sai la un parc de joaca de la periferia Bucurestilor. „Deodata, chestiile politicoase pe care-i invatasem sa le faca acasa nu mai functionau. Era vorba de cine era mai tare. Am inceput sa ma gandesc: poate ca eu nu-i pregatesc cum trebuie pentru societate. Vor fi niste ratati daca voi continua sa le spun sa fie corecti, sa respecte regulile, daca nimeni altcineva nu le respecta?”
Emigrarea e doar o solutie individuala. Ce facem cu Romania?
El vorbeste despre emigratie ca fiind „o solutie individuala”, in unele feluri mai usoara decat a ramane pe loc si a incerca sa produci schimbari sociale – „solutia colectiva”. „Cand eram la scoala”, spune el, „eram numiti «generatia de sacrificiu». Dar parintii nostri erau si ei numiti tot «generatia de sacrificiu». Acum aud ca si copiilor nostri li se spune la fel. Sincer, e un semn ca lucrurile nu sunt sanatoase.”
Cinematografic, Mungiu a raspuns acestei evaluari dezolante prin dezvoltarea unui stil care reflecta neputinta si frica actionand imediat sub suprafata realitatii: se ocupa de personaje care sunt prinse in capcana si dezorientate, agatandu-se de iluzii, dar impotmolindu-se in consecinte neprevazute. E posibil chiar si sa realizezi (un fel de) cronica a evolutiei Romaniei prin aceste principale trei filme ale sale. Metafora avortului ilegal definea agonia nasterii noii societati in „4 luni”, ilustrand in mod macabru sperantele avortate ale societatii post-Ceausescu. „Dincolo de dealuri”, un studiu al vietii religioase si al traumei psihologice cu radacini profunde, a expus fortele contradictorii ale trecutului si viitorului, in contextul in care ramasitele comunismului erau in curs de a fi inlaturate. „Bacalaureat”, pe de alta parte, inspira deriva si incertitudinea unei societati nesigure incotro sa se indrepte.
Inspirat din presa
El a afirmat ca mare parte din continutul filmului provine din articole de presa pe care le-a citit in ultimii cativa ani – un parinte care a incercat sa obtina tratament preferential pentru copiii sai, o femeie care a fost atacata in Bucuresti, dar pentru care nu a intervenit nimeni. Lucrurile acestea se intampla peste tot, tot timpul: „In viata”, afirma el, „lucrurile pur si simplu se intampla, ele nu au un inteles.” Treaba lui, spune el, este „sa incerce sa conserve ambiguitatea si complexitatea situatiei, apoi tine de tine sa realizezi ce incearca sa-ti spuna despre viata acest film.”
Mungiu vorbeste mult despre „realitate” si „adevar” in timp ce-si descrie proiectul cinematografic: scopul este sa separi si sa distilezi vreun soi de experienta autentica, pe langa necesitatile povestirii. Aceasta este ambitia fiecarui regizor social-realist de la Ken Loach incoace, insa Mungiu poate afirma ca a creat o textura distincta prin lucrul agil cu camera, imaginile dure, neatragatoare, editarea neconventionala si o concentrare intensa pe punctele de vedere ale personajelor. „Eu nu sar de la un personaj la altul. Stim la fel de mult cat stie si personajul principal; acesta e modul in care se intampla lucrurile in viata. Nu vreau sa folosesc muzica, fiindca in viata nu exista muzica, si nu vreau sa-ti semnalez tie, ca spectator, cum trebuie sa te simti. Nu e corect. Ca regizori, putem face mai bine de atat.”
