Odata, au venit niste filosofi la Sfantul Macarie, in pustie, sa vada de ce alearga atat de multi oameni sa-i asculte cuvantul intelept. Pasa-mi-te, erau oarecum invidiosi, ca dupa ei nu se prea inghesuia lumea. Cand au sosit in pustie, au gasit un batran saracacios imbracat, cu vorba curata, dar mestesugita. Nu prea le-a venit bine filosofilor. Si au inceput sa-l intrebe:
– Macarie – ai citit cutare carte? N-am cetit-o, raspundea Macarie.
– Dar cutare invatat, stii ce a zis despre lume si despre altele?
– Si la acestea, Macarie, raspundea ca nu stie.
– Ei insa il tot intrebau, cu gandul de a-l rusina.
– Atunci Macarie, ghicindu-le gandurile, le-a zis:
– Rogu-va, ingaduiti-mi sa va intreb si eu ceva.
– Intreaba, parinte, raspunsera ei veseli.
– Fiti buni si spuneti-mi, ce-a fost mai intai: mintea sau cartea? Dupa oarecare ragaz, raspunsera, oarecum nedumeriti de rostul intrebarii: Vezi bine ca a fost mintea!
– Nu va suparati, raspunse Macarie, ca eu am ceea ce a fost mai intai: mintea.
Atunci au priceput filosofii ca orice om, daca-si foloseste darul mintii dat de Dumnezeu, poate sa fie intelept, cu sau fara prea multa carte.
