Actul oficial de nastere a Capitalei Romaniei actuale, adica hrisovul voievodului Vlad Tepes din 20 septembrie 1459, emis din cetatea Bucurestilor, in limba slava se termina cu un blestem.
“(…) Pe acela Domnul Dumnezeu sa-l nimiceasca si sa-l ucida aici cu trupul, iar in veacul viitor sufletul lui sa fie partas lui Iuda si lui Arie si cu ceilalti care au spus: sangele lui asupra lor si asupra copiilor lor, ceea ce este si va fi in veci, amin(…)”
La vremea respectiva, toate documentele oficiale se terminau cu o imprecatie. Pentru ca oamenii erau deosebit de religiosi, ei se fereau de blesteme, deci nu incalcau deciziile scrise ale autoritatilor. Era un mecanism simplu si eficient sa te faci ascultat, noteaza libertatea.
In actele oficiale romanesti formula blestemului este de origine bizantina si ajunge prima oara in Tara Romaneasca in secolul al XIV-lea. Paragraful cu cele mai infricosatoare cuvinte nu lipsea niciodata din normele dupa care fiecare cancelarie intocmea aceste acte ale vremii.
Folosirea imprecatiilor in actele oficiale este de origine bizantina
Domnitorii sau cei care aveau dreptul sa judece cereau Bisericii (puterea spirituala) realizarea unor “carti de blesteme” pentru aflarea adevarului in diferite pricini. Aceste documente reprezentau ultima solutie a actului juridic, iesirea dintr-o situatie altfel insolubila. Documentele contineau blesteme infricosatoare care, uneori, erau citite de cleric in biserica, inainte de judecata.
Apoi impricinatii erau pusi sa jure pe acel document ca spun adevarul. In majoritatea cazurilor, preotul care aducea cartea de blesteme o citea la o rascruce de drumuri si tot acolo se savarsea juramantul impricinatilor.
Presiunea morala pe care o exercitau aceste acte de constrangere era considerabila. Apropierea sfarsitului vietii sub o astfel de apasare provoca angoase. Izvoarele istorice vorbesc despre gesturi de cainta din cauza unor juraminte strambe.
