Nu pot spune despre mine ca am manifestat foarte mare grija in ce priveste viata mea. La adapostul tineretii, mi-am luat de multe ori libertatea de a spune ”lasa ca merge”. N-am fost genul care sa inghita fara discernamant ce-i vine la gura, dar nici n-am facut o obsesie din citirea inscrisurilor de pe etichete. Cat despre informarea in legatura cu continutul produselor ingurgitate… nici gand.
Eram intotdeauna prea grabita, prea ocupata cu alte lucruri pe care le consideram mai importante. Sloganul cu 30 de minute de miscare in fiecare zi imi parea prea ambiguu. Eu eram o persoana activa. Ma gandeam ca ar trebui sa fie suficient. Aveam din cand in cand cate o tentativa de a face gimnastica, dar foarte curand imi ascundeam lenea sub scuza lipsei timpului. Din punct de vedere emotional, m-am lasat mereu dusa de val. Fiind o fire extrem de sensibila, foarte emotiva si deseori timida, am facut fata cu greu provocarilor de fiecare zi, consumandu-ma afectiv in mod total inutil pentru lucruri si oameni care nu meritau efortul. Si ca si cum toate astea n-ar fi fost suficiente, am avut si derapaje pe care varsta si lipsa de maturitate le ingaduie. Prea mult stres din munca si colaborarea cu oamenii, mai putina odihna, lipsa concediilor. Si fumatul pe care, chiar daca nu l-am practicat in mod excesiv, l-am aplicat voluntar corpului meu pentru o lunga perioada, mai precis pana pe la varsta de 44 de ani cand am decis sa-l abandonez definitiv.
In ciuda acestor minusuri, n-am avut probleme majore de sanatate, cu exceptia celei legate de sani si care avea drept cauza, fara doar si poate, disfunctiile hormonale care incep sa se manifeste cu ani buni inainte de menopauza. Si o hipertensiune arteriala, tot urmare schimbarilor interne aduse de varsta, dar si pe fond emotional.
N-am avut cultul mersului la doctor, dar din cand in cand mi-am verificat starea de sanatate prin analize, o ecografie sau un consult de specialitate. Dupa operatia la sani, am inteles ca apropierea de menopauza implica tot felul de riscuri si am largit un pic aria investigatiilor, pentru a afla daca tranformarile de care vorbeam mai sus nu aluneca pe o panta nedorita.
Rezultatele erau de fiecare data in limite normale. Consideram sanatatea un dar care mi se cuvenea. Nu socoteam ca trebuie sa fac nimic special ca sa o pastrez. Intrasera investigatiile periodice in rutina, incat parea de la sine inteles ca rezultatele nu pot fi decat bune. Pe acelasi fond de liniste si incredere, m-am prezentat pentru rezultat si in urma cu cativa ani. Eram in mare graba, pentru ca imi lasasem familia in masina. Ieseam cu totii in oras cand mi-am amintit ca trebuie sa iau rezultatul si am preferat sa fac o escala scurta, ca sa scot problema de pe agenda. Imi amintesc surpriza neplacuta pe care mi-a facut-o asistenta care, in loc sa imi inmaneze rezultatul, m-a invitat sa iau loc spunandu-mi ca trebuie sa intru musai la medic. Asa i s-a transmis.
Am crezut ca este vorba despre o eticheta la care clinica tine, aceea ca medicul sa interactioneze cu pacientul la fiecare intalnire. Dupa cateva zeci de minute in care am avut nenumarate tentative sa plec, cu gandul la biata mea familie care amorteste in masina, mi-a venit randul. Nu m-am abtinut si am lasat sa transpara iritarea mea legata de timpul prea lung de asteptare doar pentru ca medicul sa aiba satisfactia de a-mi transmite rezultatul prin viu grai.
”Am avut un motiv. Luati loc. Rezultatul nu este bun, eu as zice chiar alarmant. Sunt necesare si alte investigatii pentru a confirma diagnosticul, dar cred ca nu e bine deloc”, mi-a spus medicul simplu, parand a ignora tonul meu usor sarcastic de mai devreme.
Eram muta de uimire. Mi s-a uscat si amarat brusc gura, semn ca bila mea a reactionat nervos.
Evident au urmat investigatii care au culminat cu biopsia, ocazie cu care s-a practicat rezectia unei portiuni in speranta ca zona afectata este una mica si in felul asta poate fi indepartata. N-a fost sa fie asa, rezultatul biopsiei relevand faptul ca leziunea depaseste granitele taieturii, fiind necesara extirparea extinsa, cu ganglionii aferenti, pentru a preintampina invazia.
Oricat as fi incercat sa ma pacalesc ca lucrurile nu-s atat de serioase cum par, in acest moment am stiut clar ca ma asteapta o lupta lunga, acerba si neobosita, din care speram sa ies invingatoare.
Am insistat asupra acestui moment pentru a se intelege ca asa vin vestile in viata, fulgerator. In viata oricui, nu numai a mea. Scena tipica din filmele lacrimogene cu protagonisti loviti de soarta, se muta brusc in realitate. Exact atunci cand, intr-o relaxare totala, te pregatesti, spre exemplu, sa iesi cu familia in oras.
Ce-am simtit? Greu de descris si greu de imaginat pentru cei care n-au trecut printr-o astfel de experienta.
Am trecut intai prin faza negatiei. Am crezut initial ca este o greseala: sigur nu e rezultatul meu. Apoi am trecut prin faza acceptarii:cred ca e ceva, dar poate nu atat de grav. Apoi prin faza sperantei: orice ar fi, trebuie sa se poata face ceva.
Aceste etape au fost de fapt un amalgam de sentimente, de ganduri, de intrebari, de indoieli. Este greu de explicat si pentru mine, insa orice fel de sentimente m-au incercat, dar cel de deznadejde totala, nu. M-am intrebat ce anume m-a adus aici si am inteles rapid ca sunt singura vinovata. Viata imi intocmise nota de plata. Nu m-am lamentat. Mi-am radiografiat propria viata fara prea mult sentimentalism, ca si cum ar fi fost vorba de altcineva. Analizam la rece situatia si posibilele solutii ca si cum n-as fi fost eu subiectul. Si am concluzionat rapid ca existenta mea trebuie sa se schimbe din temelii, altfel n-am sansa de izbanda. Lucru care s-a si intamplat aproape instantaneu, dumnezeu ajutandu-ma sa gasesc rezolvare pentru toate. Evident, prima mea speranta s-a indreptat spre dieta Rudolf Breuss, pe care o experimentasem deja anterior cu bune rezultate si pe care am inceput-o imediat.
