“Inainte de umplerea lacului, zona arata cum arata o colonie de muncitori din ziua de azi. Intre toate constructiile de lemn care impanzeau zona, se remarcau vreo doua mai mari: Casa Verde si Casa Bratienilor, peste standardele de atunci, cu fundatii de beton, precum si o bisericuta. Prin 1999, cand s-a dat dispozitie sa se uzineze cea mai mare parte a apei din lac, nivelul acumularii scazuse atat de mult, incat se vedea cu ochiul liber cum se realizeaza confluenta raurilor Buda si Capra, iar in apropiere de Cumpana, puteau fi zarite, de pe mal, fundatiile acestor constructii mai importante. Fenomenul s-a mai repetat cativa ani mai tarziu, cand iar a scazut nivelul lacului si din nou s-au zarit acele fundatii”, povesteste, pentru Adevarul, Stefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Arges.
Chiote si veselie intr-o lume candva vie
Comunitatea de sub lacul Vidraru, desi mica, era una foarte animata, poate chiar mai vie decat cea a catunelor din vale.
“Aveam vreo 15 -16 ani inainte de inceperea lucrarilor. Bateam intreaga zona si-n sus, si-n jos, ca toti flacaii de varsta mea, dupa fete, si mergeam la mai toate serbarile ce se tineau la Cumpana. Veneau si oameni de prin localitatile de jos, cu Mocanita, fiindca zona aceasta avea de pe atunci potential”, povesteste fostul viceprimar de la Arefu, Gheorghe Buzoiu.
De suieratul la deal al Mocanitei, al carei traseu se oprea acolo unde si lacul se opreste astazi, isi amintesc si cei care au pus umarul la realizarea giganticei lucrari de la Vidraru.
“Undeva, pe la coada lacului de astazi, era o platforma unde se tineau un fel de serbari campenesti, cu prilejul fiecarei zile importante din calendar. Mocanita aducea acolo, sus, o multime de oameni. Trenuletul acesta, care transporta si lemne, si oameni, si materiale, pleca de la Curtea de Arges, oprea in cateva statii de pe traseu si avea cap de linie chiar la coada lacului, undeva pe langa Cabana Cumpana de astazi”, povesteste, pentru Adevarul, un alt martor al acelor vremuri, Valeriu Eugen Pop, care in urma cu aproape 50 de ani, scria istorie pe santierele Vidrarului, conducand, ca tanar inginer, o echipa de muncitori de la aductiunea principala. Si, ca o paranteza in interiorul acestei povesti, merita precizat faptul ca Valeriu Eugen Pop este nimeni altul decat cel care avea sa devina, multi ani mai tarziu, ministru al Mediului in Guvernul Petre Roman.
“S-a umplut cu apa toata valea aceea, dupa care s-a asternut o liniste adanca”
In 1965, dupa finalizarea barajului Vidraru, a urmat umplerea cu apa a acumularii, un proces despre care putini stiu ca a durat aproape un an. Sa nu uitam ca vorbim de un lac ce se intinde pe o lungime de 14 km, ocupa 870 ha si inmagazineaza 320 milioane metri cubi de apa – volumul sau util, dar care poate ajunge pana la un total de 465 milioane metri cubi!
“Inainte de a se trece la umplerea lacului, s-a procedat la demontarea acelor constructii care puteau fi salvate. Inclusiv calea ferata care ajungea pana la Cumpana a fost desfacuta bucata cu bucata. Unele constructii au fost chiar relocate, iar de la altele s-au recuperat doar materialele. S-a umplut apoi cu apa toata valea aceea, dupa care s-a asternut o liniste adanca“, povesteste fostul viceprimar Gheorghe Buzoiu.
