In contextul amenajarii Cetatii Alba Iuliei, s-a trecut si la investigarea arheologica a acestui spatiu unde, SURPRIZA, nu s-au gasit urme unguresti, ci zidurile primei Episcopii Bizantine din aceasta parte de lume, unde se rugau romanii, inca din secolul X (zece), lucru pe care l-au facut si in secolul urmator. Cu alte cuvinte, aceasta zona era una populata de romani, de romani cu continuitate istorica, de romani crestini si nu de unguri.
Desi orice autoritati responsabile s-ar fi dat peste cap pentru a conserva si a introduce in circuitul turistic acest obiectiv de o valoare culturala exceptionala pentru poporul nostru, la scurt timp s-a decis ca vestigiile PRIMEI BISERICI CRESTINE RASARITENE DIN TRANSILVANIA sa fie ingropate la loc!!! De necrezut! Adica o proba a drepturilor istorice pe care romanii le au in Transilvania a fost ingropata dar, in acelasi timp, s-au investit o multime de bani pentru restaurarea cetatii habsburgice din inima Alba Iuliei, cetate impanzita cu statuile de bronz ale asupritorilor habsburgi si unde o garda de parada austriaca se ocupa de promovarea turistica a cetatii. (Pe cand in Alba Iulia o garda de parada nazista sau una sovietica, ca sa fie pachetul complet?!?)
Daca cumva va imaginati ca macar vom gasi vreun panou cu explicatii si imagini in dreptul locatiei sitului arheologic al bisericii medievale romanesti, va inselati. Dau mai bine pentru turisti dalele de piatra fara personalitate si iarba. Acestea nu afecteaza teoria ungurilor de a fi fost primii in Transilvania.
Si lucrurile nu se opresc aici. Conform declaratiei doamnei dr. Daniela Marcu Istrate, arheolog expert, se pare ca pana si rapoartele cercetarilor arheologice facute aici, intr-o anumita perioada, AU DISPARUT, lucru care este de o gravitate extrema. Iata ce ne spune domnia sa, conform revistei Daco Romania din Alba Iulia:
„Desi sapaturile au fost realizate din bani publici, rapoartele lor nu se pastreaza nici in arhiva fostei directii a monumentelor istorice (astazi arhiva Institutului Monumentelor Istorice) asa cum ar fi fost firesc. In dosarele respective se afla doar un proces-verbal de predare a raportului sau eventual un raport administrativ foarte scurt. Rapoartele propriu-zise de sapatura au fost extrase intre timp, disparand fara urma. Documentatia nu a ramas nici in Arhiva Institutului de Arheologie, unde R. Heitel a fost angajat dupa desfiintarea D.M.I., asa cum din nou ar fi fost firesc. Toate incercarile mele din ultimii 10 ani de a vedea aceasta documentatie, ramasa in posesia familiei domnului Heitel nu au avut nici cel mai mic succes. Poate ca acest volum va constitui un impuls in aceasta directie, convingand mostenitorii arhivei domnului Heitel de bunele mele intentii. Adaugam aici ca in toamna anului 2006, dintr-o intamplare, am gasit intr-o alta arhiva, pastrata la Cluj-Napoca , desenele CII/1968.
