Andrei Plesu, atac devastator la adresa lui Iohannis

Mai grav inca este ca, pe acest fundal, se aud mici laude, sau chiar amabilitati dinspre PSD si Antena 3. Pe scurt: „lumea buna”, care l-a votat, e deja dezamagita, iar „baietii rai”, care au sperat in victoria lui Victor Ponta, se simt confortabil. Suntem, s-ar zice, victimile unei adevarate „nevroze” post-electorale. Am cistigat, dar suntem grav nesatisfacuti. Satisfacuti par, mai curind, cei care au pierdut.

O prima explicatie a situatiunii ar putea face recurs la psihanaliza. Ne-am obisnuit, de-a lungul a zece ani, cu stilul Basescu. Si adeptii, si contestatarii fostului presedinte au ajuns, in cele din urma, sa-i duca lipsa. Adeptii erau incintati sa-i savureze aplombul, reactivitatea bataioasa, zelul cotidian al confruntarii. Iesirile de seara la pupitrul de la Cotroceni devenisera, aproape, un ritual. La sfirsitul lor, cutare ministru, cutare lege, cutare gazetar sau prim-ministrul insusi paraseau scena cu arcada sparta. Aveai ce vedea, aveai ce auzi, aveai ce comenta.

„Anti-basistii” traiau zile si saptamini intregi din spectacolul prezidential. Agenda emisiunilor lor parea asigurata fara niciun efort: era destul sa asculte ce spunea, harnic, „dictatorul” si talk-show-ul prindea contur cit ai zice peste: indignarile (lucrative), glumitele (nervoase), dezvaluirile („in exclusivitate”, „uluitoare”) veneau de la sine, fara excese de imaginatie sau de buna-credinta. „Ceilalti”, la rindul lor, fluierau de la galerie manevrele (previzibile) ale adversarilor si ricanau la fiecare „knock-out” reusit de Basescu.

Una peste alta, nu era zi fara portia ei de „fun”. Caftul politic era simultan deplins si stimulat. Aveam, toti, aerul ca suntem satui de razboi, ca vrem nitica liniste, ceva dialog pasnic, dar faceam totul pentru a le evita. Intr-un tirziu, am ales un presedinte care a promis „un alt mod de a face politica”. Vorbeste putin, neprovocator, nu iese la bataie, „nu se implica” transant in chestiunile „arzatoare”. Si, dintr-odata, ne plictisim! Pace, pace, dar nici chiar asa! Ne-am saturat de atmosfera ringului de box, dar nici ragazul mioritic „pe-un picior de plai” nu ne amuza.

Cum sa faci politica, dezbateri televizate, gazetarie rentabila, fara niciun pic de tapaj?! Psihanalitic vorbind, traim o frustrare severa, cu atit mai severa, cu cit e inavuabila. Nu poti sa recunosti, in gura mare, ca vrei singe…

O alta specie a bombanelii vine dinspre tabara Monicai Macovei si a sustinatorilor ei. E omeneste, desigur, sa vrei sa ai dreptate pina la capat. „Nu v-am spus noi ca Iohannis nu e ce trebuie?” „Nu v-am spus noi ca singura solutie era Monica Macovei?” „Ia sa fi fost dinsa la Cotroceni! Pai Ponta cerea a doua zi azil politic in China, PSD-ul se convertea in masa la decalogul noului presedinte justitiar, toti plagiatorii tarii (cifra apocaliptica!) erau trecuti in somaj si condamnati la amenzi cu care am fi rezolvat neregulile fiscale!” Nu ne indoim, in ce ne priveste, ca dna Macovei ar fi fost un presedinte plauzibil si necesar, desi, prin fire, n-ar fi fost, poate, scutita de unele excese geometrice, inflexibilitati inadecvate, tenacitati contra-productive.

Problema e insa alta: ca sa ajunga sa ne conduca, Monica Macovei era musai sa ia mult mai multe voturi decit a luat. E si asta o inzestrare obligatorie a combatantului politic. O „fatalitate” a democratiei. E esential sa fii cinstit, bine pregatit si eficient juridic, blindat cu proiecte si principii. Dar trebuie sa fii si convingator, simpatic, autentic si matur in manifestarile tale. Sa cistigi. Ii doresc sincer Monicai Macovei un viitor politic de care sa beneficiem toti. Dar mai are de lucrat in materie de tactica si strategie electorala, in materie de auto-reprezentare si firesc. Iar cei carora le-a cazut cu tronc n-o vor ajuta prea mult, cintindu-i euforic in struna (si de fapt, multumiti de propria lor optiune).

Propunerea mea, la capatul acestei incercari de a intelege „momentul politic” de acum, este sa nu ne grabim. Sa nu-i cerem actualului presedinte sa fie altfel decit este, sa nu facem bilantul unei luni de mandat ca si cum ar fi bilantul unui mandat intreg, sa lasam omului ragazul (si dreptul) de a se acomoda cu noul sau statut, de a invata (si de a gresi), ba chiar de a ne dezamagi. Deocamdata, ne-am luat nepermis de repede o infatisare posomorita. Suntem dezamagiti din plecare. Stati sa vedem! E ridicol sa ne asteptam ca guvernul sa fie deja evacuat, parlamentul restructurat, legislatia – impecabila. Eu unul sunt deja multumit ca Ponta e tot mai pisicut, ca vorbaria lui Crin Antonescu nu-i lipseste decit lui insusi, ca e timp si pentru mici momente de motaiala.

Astept, desigur, si gesturi mai putin ornamentale, si rezultate mai putin „cuminti”. Dar n-am inca motive sa ridic piatra si sa plimb, in spatiul public, o mina crincena, o fizionomie devastata de cearcane. Nu-mi dau seama cind are optiuni proprii, cind e obligat sa accepte „sugestii” din preajma, cind accepta compromisuri de conjunctura. De bombanit, pot sa bomban si eu. Cred, de pilda, ca principala problema a domnului Iohannis este o stingace (si, in perspectiva, primejdioasa) politica de cadre. Ceea ce va face va depinde in foarte mare masura de echipa. De cea tehnica si de cea politica. Nu-mi dau seama cind are optiuni proprii, cind e obligat sa accepte „sugestii” din preajma, cind accepta compromisuri de conjunctura.

Dar, ca sa dau un exemplu, nu se poate sustine cu niciun argument rezonabil faptul de a impune la virf, candidatura unei persoane de croiala Alinei Gorghiu: un personaj inconsistent, incapabil sa iasa din sfera locului comun decit prin mici accese de tupeu si infatuare. Si mai sunt si alte asemenea „derapaje”. Dar stati sa vedem! Nimeni nu e scutit de capcane, erori, confuzii. Hai sa nu instituim, din prima zi, exigente supreme! Daca tot l-am votat, hai sa facem un minimal exercitiu de rabdare.