Prin militarizarea Crimeei si echipamentele antiacces pregatite pentru Marea Neagra, Rusia va putea impune o zona de interdictie aeriana, obstructiona traficul maritim si tine NATO la distanta.
In avanpremiera importantului summit NATO din 2014, Generalul Nicholas Houghton, seful Statului Major Britanic, avea sa observe, in cadrul unei conferinte la Royal United Services Institute (RUSI): „Se simte nevoia sa recunoastem ca natura peisajului securitatii internationale s-a schimbat. Nu mai este adecvat sa gandim in termenii unei lumi binare, de pace si razboi, campanie sau contingenta. Lumea se afla acum intr-o permanenta stare de competitie”.
Inclusiv zona Marii Negre, mai ales dupa ce Rusia a anexat Crimeea, redevine un spatiu contestat, al competitiei geopolitice. De fapt, se inscrie in tiparul emergent al regiunilor A2/AD (anti-access/ area denial) din proximitatea puterilor cu agenda revizionista, unde libertatile internationale asociate bunurilor publice globale pot fi puse sub semnul intrebarii si chiar suspendate de vointa celui mai puternic. Evolutiile recente din Marea Chinei de Sud (asupra careia autoritatile chineze isi revendica suveranitatea) si Marea Chinei de Est (unde la sfarsitul anului trecut Beijingul a fortat impunerea unei zone de aparare si identificare aeriana) pot sa ofere un precedent, chiar un avertisment.
De ce s-ar intampla asta? Intentia de ajustare a realitatilor de putere in aceste periferii globale este deja vizibila. Dar acum incep sa existe si capabilitatile necesare. De ani buni, China si Rusia investesc in portofolii anti-acces si de interdictie regionala, mai exact in „antidotul” care anuleaza, sau cel putin ataca, ingredientele fundamentale care transformau SUA intr-o putere expeditionara globala. „Din 1991 si pana astazi vedem o ciocnire intre fortele care favorizeaza controlul si cele care pun accentul pe interdictie si excludere regionala“, ne-a spus Jim Thomas, fost inalt oficial al Pentagonului si vicepresedinte al think-tank-ului Center for Strategic and Budgetary Assesments (CSBA) din Washington.
Proliferarea acestor retele dense de sisteme anti-nava, anti-aeriene si anti-satelit, suplimentate de bombardiere cu raza lunga de actiune, submarine si mijloace de razboi electronic, pune sub semnul intrebarii premisele pe care se fundamenteaza intreg modelul de proiectie a puterii folosit de Statele Unite, si de NATO. „Dupa 1945, America s-a perceput drept puterea expeditionara prin excelenta. Cand aveam o criza, raspundeam proiectandu-ne fortele peste ocean, in teatrele unde ne desfasuram operatiunile. Acum, insa, modelul are limite semnificative. A proiecta forte in timpul unui conflict ar fi imposibil, pentru ca nu mai exista un mediu permisiv. Totul – aeroporturi, porturi, baze terestre – este vulnerabil. In consecinta, sunt foarte sceptic atunci cand se vorbeste de existenta unei forte de super-reactie rapida, pentru ca esueaza sa inteleaga noile tendinte. Aceste forte fie se vor afla deja acolo inainte de conflict, fie am mari dubii ca vor mai putea ajunge vreodata acolo.“
