„Am fost mereu mandra ca sunt romanca, desi in ultima vreme entuziasmul si vehementa mi-au cam disparut, coplesite fiind de o realitate dezarmanta. Am inceput usor-usor sa-mi caut argumentele care sa-mi pastreze nealterata credinta si mandria nationala, desi cu greu ma mai regaseam in peisajul care ma inconjura. Apoi am inceput sa cred ca nu conteaza, avem noi ceva „bube” pe ici, pe colo dar ele pot fi reparate, vindecate cu efort. Mai mi-au trebuit dupa aceea cativa ani pana am fost dispusa sa-mi recunosc tristetea si dezamagirea: „bubele” nu se vindeca, iar oamenii nu se repara…din simplu motiv ca nu vor.
Etapa urmatoare a venit in mod firesc, acolo unde te simti o oaie neagra ratacita de turma, incepi sa privesti in jur cautand o alta turma in care sa fii asemeni celorlalti, in care sa-ti gasesti locul. Am inceput sa-mi doresc lucruri bizar de normale, care au inceput sa mi se para vitale: vreau sa traiesc intr-un oras in care sa pot merge pe trotuar si in care oamenii sa fie amendati daca parcheaza masina pe locul de handicapati; vreau sa traiesc intr-o tara in care legile sa fie respectate de toata lumea, nu doar de „fraieri”, intr-o societate care are grija de cetatenii ei, nu ii abuzeaza.
Cand plec in strainatate am brusc un sentiment de liniste, nu trebuie sa ma mai apar permanent de agresivitatea, mitocania si umilintele de care avem parte zilnic. Insa nici acolo nu mi-e bine, pentru ca nu sunt ACASA. La ce bun o societate care functioneaza, daca simti ca nu e a ta.
Sentimentul e teribil si greu de explicat, e ca un fel de handicap de adaptare…si la raul nostru, si la binele lor. Credeam ca nu voi gasi niciodata raspunsul, cand totul s-a lamurit atunci cand ma asteptam mai putin.
O taraba cu fructe uscate din Paris a fost revelatia dilemei mele existentiale. Acolo am vazut de vanzare samburi de nuca de 2 categorii: unii perfecti, intregi, cu pret pe masura si altii mai ponositi, la jumatate de pret, proveniti din Romania. Cu mult umor, vanzatorul i-a definit pe acestia din urma „invalizi” avand in vedere ca le lipseau bucati, ca erau incompleti.
Ei bine, eu am vazut in aceasta eticheta definitia conditiei mele: un „invalid” care, indiferent de tara in care traieste, nu-si mai poate gasi locul. Mai trist e ca nu eu sunt responsabila pentru acest handicap, a fost vorba doar de ghinion. Ghinionul de a te naste intr-o tara in care am fost mutilati psihologic, schiloditi sufleteste. si atunci, cu lacrimi in ochi, m-am plimbat pe strazile Parisului repetand obsesiv: „cat sunteti de norocosi pentru ca v-ati nascut in camere cu tavane inalte de 4 metri!” Eu sunt „invalida”, ghinion!, scrie Mihaela Bilic pe Facebook.
