Clatitele fac parte dintre putinele feluri de mancare de care gurmanzii-sefi ai Greciei Antice ar trebui sa fie mandri, pentru ca au trecut testul timpului ajungand sa fie gatite chiar si in bucataria secolului XXI.
Daca ar fi sa traducem denumirea originala (adica greceasca) a clatitei i-am spune „tigaita”, pentru ca si atenienii ii spuneau „tagenites”, „teganites” sau „tagenias” (toate variantele fiind derivate ale cuvantului „tegano” care desemna tigaia de prajit).
Cronicarul Athenaeus povesteste cum era preparat acest desert: plakous-ul (compozitia formata din 500 g. de faina, 60 ml de vin alb, 60 ml de lapte acru, o jumatate de lingurita de sare) era prajit intr-o cantitate mica de ulei de masline. Dupa ce compozitia incepea sa faca basici si era rumenita pe ambele fete, se servea calda, dimineata. Se asezona neaparat cu miere si seminte de susan, uneori si cu branza, scrie obiectiv.info.
Rude vechi ale painii, lipiei si chiar ale blatului de pizza, clatitele s-au raspandit peste tot in lume, de cele mai multe ori schimbandu-si ba compozitia, ba aspectul.
In schimb, cea mai frecventa greseala care se face la realizarea clatitelor este faptul ca multi se concentreaza asupra clatitei, in incercarea de a o face mai buna si pufoasa, in loc sa atribuie aceasta atentie excesiva asupra umpluturii deoarece ea este cea care da gustul clatitei, si nu lipia.
