Povestea cutremuratoare a unei jurnaliste face inconjurul internetului! Ne alinia si la semnalul „Jos ochelarii!” se dezlantuia infernul

Raw Life and Style

Cazul Bodnariu a adus in atentia opiniei publice un subiect sensibil. In sase din 10 familii din Romania copiii sunt educati cu bataia, conform unui studiu al asociatiei Salvati Copiii.

In acest context o jurnalista din Romania a povestit drama pe care a trait-o in copilarie. Gabriela Lungu este jurnalist de 18 ani, iar pentru o perioada a fost profesoara de engleza la Liceul Ion Creanga din Bucuresti.

„Pentru ca multi dintre prietenii mei de pe facebook pe care ii pretuiesc mult si-au pus sufletul pe tava vorbind despre bataile primite in copilarie ma simt nevoita sa spun si povestea mea.

In casa familei Lupu din cartierul tiglina 2 din Galati lipsea adesea apa calda sau lumina, dar niciodata bataia. Fratele meu care e cu 7 ani mai mare acceptase asta ca pe un dat. Cum amandoi eram ochelaristi, tata ne alinia si la semnalul „Jos ochelarii!” se dezlantuia infernul. Ochelarii erau scumpi, noi, copiii, insa, eram gratuiti. Nu stiu exact ce lucruri atat de cumplite puteam face noi, dar cafteala era fara limite.

Mama era una dintre cele mai bune invatatoare din oras, dar acasa orice tact pedagogic era anulat. Venea pe la ora 1 acasa, dupa ore, incepea sa citeasca din colectia romanelor de dragoste de la editura Univers si orice soapta o deranja. O deranja atat de tare incat atunci cand tata venea rupt dupa 12, 14, 20 de ore de munca la combinatul siderurgic ii cerea imperios sa ne cafteasca pentru ca nu se mai intelege cu noi. Iar el de-abia astepta.

Daca prezenta noastra era prea evidenta in casa nici nu-l mai astepta pe tata. Ne altoia ea in persoana. Mama ne batea cu facaletul, iar tata folosea cureaua. Drept urmare, cand am inceput sa-mi iau viata in maini, scolarita fiind, pe langa caietele de dictando si cele cu patratele pentru aritmetica in fiecare zi caram in ghiozdan o curea de-a tatei si un facalet de-al mamei, armele „crimei”. Dupa ore urcam intr-un autobuz, coboram intr-o statie oarecare si le aruncam la primul cos de gunoi cat mai departe de casa. Multa vreme taica-meu si-a legat nadragii cu sfoara, iar mama nu a mai avut cu ce invarti aluatul.

Tot din acea perioada dateaza si recunostinta mea fata de teatru. Fratele meu isi incasa bataia stoic, dar eu m-am opus. Am facut o mica regie si i-am spus: „Cand tata zice „ochelarii jos!” stim bine ce urmeaza. Dupa ce iti da o palma (tata ne caftea mereu, ritualic, in ordinea nasterii, frate-meu era bulit primul) te faci ca lesini. si dupa aia am eu un plan.”

Zis si facut. Tata a dat, frate-meu a „lesinat”, iar eu m-am urcat cu un salt in carca tatei si am inceput sa-i dau si eu cu pumnisorii mei mici: „Criminalule! Omori copilul!”

Frate-meu a plecat la facultate si dus a fost. Am ramas eu sa incasez bataile. Ultima a fost chiar in ziua in care am terminat facultatea. Eu eram fericita ca luasem licenta si nu voiam decat sa merg cu prietenele mele la plaja. Mama m-a inchis in casa, iar tata mi-a tinut un discurs: „Chiar daca acum ai o diploma nu uita ca tot un rahat esti!”, mi-a zis omul care mi-a dat viata. „si daca nu respecti regulile familiei Lupu n-ai decat sa pleci.”

Asta am si facut. Am plecat. Cu o rochita de vara si cu slapi in picioare. La inceput nu m-am dus prea departe, ci doar peste strada, la prietena mea Rodica. Dupa aceea am plecat la Bucuresti, unde am fost intai profesoara si apoi jurnalista. Cativa ani nu am dat pe acasa. Apoi, tata s-a imbolnavit de cancer si mama a facut accident vascular. Cumva, supararea mea nu mai conta.

Am fost langa ei, si eu si fratele meu, pana la sfarsit, chiar daca multe lucruri au ramas nespuse intre noi. Acum, dupa ce ei nu mai sunt, ar trebui sa ma linistesc. Dar nu e deloc asa. Pentru ca din cauza faptului ca orice as face tot „un rahat” sunt m-a facut sa imi doresc cu disperare ca fiu iubita pana acolo incat am acceptat nedrept de multa vreme in viata mea un barbat abuziv. Pentru ca, nu-i asa, ma invatasem deja cu bataia. si cand cineva vrea sa ma mangaie pe cap, eu ma retrag speriata de frica sa nu primesc o lovitura.

De curand prietena mea Rodica, cea care m-a adapostit cand am fugit de acasa, mi-a adus scrisoarea pe care tatal meu mi-a scris-o chiar atunci, la plecare, scrisoare ratacita printre notitele noastre de la cursuri. Iata ce-mi scria tatal meu: „Cu fiecare zi ce trece decazi si o sa ajungi un nimic, iar de nimic nimeni nu are nevoie.”

Le fac pomenile, le aprind lumanari, ma rog pentru ei. Dar i-am iertat? Nu stiu.”









Click pe aceeasi tema:  Cine este mogulul pesedist care face jocurile lui Plahotniuc
spre