Matematica si viata in Hristos pot parea multora fara nici o legatura una cu alta. Pentru parintele Ieremia de la Putna, cu un doctorat in matematica dat in SUA, la Berkeley, aceasta lipsa de legatura este doar aparenta. Este ca si cum doua curbe nu se intersecteaza deloc in planul real –, cel al privirii superficiale, al prejudecatii, al ignorantei –, dar au o multitudine de intersectii in planul complex – cel al realitatii adevarate, profunde. Interviul de mai jos e o scurta pledoarie la studiu si seriozitate in viata duhovniceasca.

Parinte Ieremia, cum a venit pasiunea pentru matematica?

Mi-a placut matematica din primii ani de scoala, desi in familia mea nu a existat vreo traditie in acest sens. Am inceput sa merg la olimpiade incepand cu clasa a IV-a. Anii au trecut, am dat, firesc, la matematica in Bucuresti, unde am intrat fara examen de admitere, pentru ca eram olimpic. Am optat pentru Sectia de cercetare. Absolventii de dupa 1989 ai acestei sectii au creat o partie catre strainatate. S-a creat un renume ca matematicienii romani sunt buni. si, intr-adevar, au fost unii foarte buni la inceput, spargatorii de gheata, care au plecat in America, iar noi am urmat acest drum deja batatorit de ei. Este un proces standard de a aplica, trimitand dosarul la mai multe universitati din America. Am fost primit la University of California at Los Angeles (UCLA) si la University of California at Berkeley (UC Berkeley). Am ales-o pe ultima pentru ca avea un prestigiu mai mare.

Dupa aceea mi-am dat seama ca nu intamplator am obtinut bursa la Berkeley. Acest oras este aproape de San Francisco, unde se afla biserica cu moastele Sfantului Ioan Maximovici, despre care citisem inainte sa aplic pentru America. Tot timpul cat am stat in America am mers in fiecare saptamana la acea biserica.

Ca sa ma intretin, a trebuit sa predau in cadrul Departamentului de matematica.

Viata in SUA si apropierea de manastire

V-ati gandit inca de acolo ca o sa va faceti monah?

intr-un anumit fel, da. Viata traita acolo nu a fost mult diferita de cea a unui monah. La ce ma refer? La singuratate, singuratatea pe care o intalnesti fiind strain. in general, in America se sufera de singuratate. Productiile lor de divertisment sunt o incercare de a umple un gol. Orice om care merge in America are un soc, in sensul ca filmele lor sunt altceva decat viata lor. E ca si cum mergand printr-un desert vezi un panou, iar in film nu vezi pustiul, ci ti se arata numai panoul. E multa singuratate acolo, distantele fizice sunt mari si acestea implica distante enorme intre oameni.

Sa va dau un exemplu. Daca in orasele noastre obisnuim sa iesim in oras, sa ne plimbam prin centru, cum se spune, acolo notiunea aceasta nu exista. in centru se plimba mai mult homeless-i (cei fara adapost), care au ca avere doar un carucior. Americanul nu se duce sa se plimbe, el se duce cu masina direct unde are nevoie, la cumparaturi, in mall sau oriunde. in California, distanta de acasa pana la magazinul de cumparaturi este in medie de 30-40 km. Acolo nu se vad oameni pe strada, ca la noi. Singuratatea este foarte apasatoare si ramane o problema pregnanta.

Pentru mine aceasta a fost o pregatire foarte buna; gandul spre calugarie il aveam infiripat, dar imi era frica sa-l exprim chiar si in interiorul meu.

L-am avut duhovnic pe parintele Arsenie Papacioc incepand cu 1996. Pe cand eram in clasa a IX-a, au inceput problemele mari in familia noastra. Atunci mama a inceput sa se indrepte spre Biserica, ca la ultima scapare. Eu nu aveam nici o familiaritate cu Biserica, chiar aveam un dispret fata de nivelul intelectual al celor din Biserica.

Schimbarea mare cu mine s-a produs dupa intalnirea cu parintele Arsenie. Nu a fost ceva spectaculos, ci o influenta constanta si eficace duhovniceste, nu prin sfaturi de a ma ruga intr-un fel anume sau de a citi ceva in mod special, ci mai ales prin rugaciunea parintelui si prin modul lui de a fi.

Gandul spre monahism l-am marturisit parintelui Arsenie, dar el aproape ca nu-l lua in seama. Apoi mi-a spus „sa mai vedem“ si, in orice caz, mi-a zis sa pastrez taina, pentru ca daca prinde vrajmasul de veste este in stare sa rastoarne intreaga lume ca sa ma opreasca. De aceea eu am fost tot timpul cu frica la gandul de a deveni monah, atat pentru cuvantul parintelui, dar si din motive interioare. Era de negandit pentru mine, privind din afara. Acum mi se pare usor, dar din exterior privind, fagaduinta aceasta este coplesitoare. Cand am inceput sa merg la biserica, mi se parea un lucru de negandit sa-ti pastrezi fecioria pana la casatorie, cu atat mai mult sa fii total abstinent ca monah. Nu indrazneam sa gandesc prea sus, ci il rugam pe Dumnezeu sa randuiasca sa-I slujesc si sa fiu al Lui. in ce mod, asta stia doar El. Pasul acesta este mult prea mare ca sa-l putem face singuri.

Cati ani ati stat in SUA?

Cinci ani: 2002-2007. Acasa, la familie, veneam in fiecare an. Parintele Arsenie nu-mi impunea nimic in privinta caii de urmat in viata. Din cand in cand ii pomeneam despre gandul meu de manastire, iar el parea ca-l aude pentru prima data, neparand a-si aduce aminte de sfaturile legate de monahism pe care mi le daduse deja. Cand l-am intrebat intr-un an la ce manastire sa ma duc, mi-a raspuns categoric: „La Putna!“.

in ultimul an de doctorat am venit acasa pentru ca mama era bolnava, apoi m-am intors peste vara in America pentru a preda niste cursuri; mi-am vizitat prietenii, pe 4 septembrie m-am intors in tara, iar pe 7 septembrie am venit la Putna.

Desi stiam ca doctoratul se termina, voiam cumva sa o mai lungesc. Ma tenta asta pentru ca puteam sa ii ajut cu bani si pe cei de acasa. in SUA este un salt calitativ consistent in privinta veniturilor intre doctoranzi si post-doctoranzi. Asa ca am aplicat pentru o pozitie de post-doctorand. Dar a randuit Dumnezeu ca atunci sa nu fiu primit nicaieri. De-abia dupa ce am plecat la Putna m-a contactat profesorul meu prin e-mail ca sa-mi spuna ca mi-a gasit o bursa nu stiu pe unde. Apoi un prieten care ramasese in Berkeley m-a sunat: „Nelule, ai primit niste plicuri. Nu vii sa vezi ce faci cu bursa asta?“

in toamna lui 2006, de sarbatoarea Thanksgiving, am mers in Arizona, la parintele Efrem Filotheitul, ucenic al lui Gheron Iosif, un om de o mare putere duhovniceasca. Nu am reusit sa vorbesc intre patru ochi cu parintele Efrem, dar mi-a spus ca se va ruga pentru mine. Sunt convins ca si pentru rugaciunile parintelui Efrem desprinderea de cariera si venirea la manastire au decurs lin pentru mine.

„Am trait o rastignire a mintii…“

Cum se impaca matematica cu calugaria?

Eu as intreba ce legatura are matematica cu Dumnezeu. Atunci cand eram in liceu, prin clasele IX-XI, prezenta lui Dumnezeu crestea in viata mea. Dar nu vedeam nici o legatura intre matematica si Hristos. Eram deci tentat sa renunt la matematica. insa parintele Arsenie mi-a zis: „Nu, nu trebuie sa renunti. Mergi cu amandoua inainte“. Dupa aceea am aflat cat de multe te invata personal matematica despre Dumnezeu. si nu doar despre El, ci si despre tine, despre lume si relatia intre toate acestea.

Descoperirea mea personala este ca practic tot ce facem are legatura cu Dumnezeu. Mai mult, ne descopera multe despre noi, despre lume.

Lucrurile sunt profunde. Matematica ne invata sa facem lucrurile temeinic. Asa ajungem sa le facem si pe cele ale lui Dumnezeu foarte bine.

in matematica eu am lucrat in geometrie algebrica si teoria numerelor, deci matematica cu grad mare de abstractizare. incepand cu facultatea si terminand cu doctoratul, abstractizarea in studiul matematicii creste. Matematica din liceu este destul de departe de matematica moderna (parintele rade). Complexitatea operatiilor si nivelul de abstractizare al notiunilor sunt de negandit pentru un om nefamiliarizat. Am trait o rastignire a mintii.

Ganditi-va doar, cum se pot defini riguros numerele naturale? Noi avem 1, 2, 3…, le enumeram pe degete ca la clasa I. Dar sa le definesti, sa spui ce sunt ele, iti sta mintea in loc… in primul rand, in matematica este o axioma existenta unei multimi cu un numar infinit de elemente. Nu se poate demonstra existenta infinitului, el este acceptat ca axioma. in natura, nimic nu ne spune ca infinitul exista. Nu avem nici o proba. Totusi, un matematician lucreaza foarte mult cu infinitul. Desi nu poate demonstra ca exista, il ia ca atare – „prin credinta“ am spune noi. Ei bine, pornind de la aceasta multime cu un numar infinit de elemente, se alege un prim element – „1“, apoi printr-un anumit procedeu se desemneaza un „succesor“ – notat „2“, apoi pentru fiecare element „n“ deja definit se construieste un „succesor“, notat „n+1“ si tot asa… si asa se definesc numerele naturale. Apoi vin numerele rationale, cele reale, cele complexe – cu definirea acestora ne aflam abia la nivelul primului semestru de facultate – si toata multitudinea de concepte matematice.

Asadar matematica, prin generalizari si abstractizari succesive, mi-a rastignit mintea si mi-a pregatit-o pentru a primi revelatia lui Dumnezeu, cu reverenta. Nu te mai intrebi de ce Dumnezeu este in trei Persoane, si nu in doua sau una, sau mai multe, sau orice altceva legat de tainele lui Dumnezeu, atunci cand tu nici realitatea vazuta nu o poti surprinde cum trebuie, matematic vorbind, nu o poti conceptualiza.

stiinta lucreaza doar cu aproximari ale realitatii

Matematica te invata o cumintenie, un respect fata de taina, de taina realitatii. Una dintre provocarile matematicii este cum sa modeleze realitatea. Din Antichitate pana astazi, asta se incearca. Constant, fizicienii cer modele de la matematicieni: „Am problema asta, am experimentul acesta, explicati-l voi, fundamentati-l riguros“. Aceasta a facut-o Einstein, care a folosit pentru Teoria Relativitatii un model matematic descoperit cu 50 de ani inaintea lui de un mare matematician, Bernhard Riemann. Matematica vine sa modeleze realitatea. Toti stim ca matematica este grea. si asta pentru ca realitatea este greu de modelat. Nici acum nu putem sa o modelam cum trebuie. stiinta lucreaza doar cu aproximari ale realitatii.

si daca atunci cand te referi la realitatea naturala nu esti inca pe teren solid, cum e in fata lui Dumnezeu? Ce pretentie poti sa ai in fata Lui?

Asta m-a invatat matematica, buna-cuviinta, respectul fata de taina, asa cum ne indeamna si Sfintii Parinti: „Cinsteste taina in tacere“.

Sa va mai vorbesc si despre altceva ce am invatat facand matematica. O trasatura comuna noua, oamenilor, este aceea ca ne mintim foarte usor. Daca ne place ceva, imediat tindem sa credem acel lucru. si ne aducem o multime de argumente ca sa sustinem propriile noastre vointe, propriile noastre pareri. Se intampla frecvent acest lucru in zilele noastre.

Or, matematica nu te lasa sa faci asa ceva. Sa ma explic. La doctorat am avut o problema pe care nici nu vreau sa ma gandesc de cate ori am zis ca am rezolvat-o, ca sa descopar ulterior ca ma inselasem. Intuitia de la inceput era buna, adica simteam ca o sa-mi iasa, ca o s-o scot la capat. Aceasta, in particular fie spus, e mare lucru. Dar cand intram in detalii, lucrurile se complicau. imi spuneam: „Trebuie ca drumul trece pe aici, pentru ca e mai scurt“. Dar nu era asa. Realitatea nu era cum voiam eu sa fie. Eu sunt un om tare la cerbice, asa ca mi-au trebuit cativa ani ca sa descopar drumul, care era mult mai sinuos. Din fericire, matematica nu te lasa sa te minti singur, nu te lasa sa falsifici realitatea, ci, daca esti sincer, iti arata unde ai gresit.

Pana la urma am ajuns aproape sa-mi fie frica sa spun ca am rezolvat problema. Am realizat ca exaltarea, mandria nu ne sunt de folos; dupa ce te mandresti, imediat, obligatoriu, vine coborarea. Deci matematica te educa in smerenie. Sa nu te bucuri pana cand lucrurile nu sunt gata.

„Mergi inainte cu nadejde mai presus de orice nadejde“

Mai e ceva. Distanta dintre proiect sau iluminare, faptul ca tu intuiesti cum ar iesi problema, si implinirea propriu-zisa a proiectului este foarte mare. in matematica, rezolvarea unei probleme poate sa iti ia si doi ani de zile si pe parcursul rezolvarii pot aparea surprize – nu ai cum sa observi toate detaliile de la inceput.

Cam la fel sunt lucrurile si in viata duhovniceasca. Chemarea lui Dumnezeu exista. Pe acolo este drumul. Cand ai vazut drumul din exterior, iti parea intr-un fel, dar atunci cand pasesti pe el, vezi ca drumul trece si prin padure, uneori si prin mlastina, se mai lasa ceata, te poate prinde si intunericul. De multe ori iti vine sa renunti, sa te intorci. Sunt momente in viata in care practic ai facut tot, ai incercat si incoace, si incolo, ai epuizat tot ce iti statea la indemana si nu mai stii ce sa faci. Ai senzatia ca ai pierdut drumul. si totusi: „Mai, parca stiam ca pe aici e drumul…“ La fel ca Apostolii pe drumul Emausului: „Noi nadajduiam ca El este Mesia…“ (Lc. 24, 21). si, daca renunti in momentul acela, ai pierdut totul. Trebuie sa-ti zici: „Mai, am ajuns pana aici. Ce mai am de pierdut? Merg inainte! Oricum altceva mai bun nu am de facut.“ Dar lucrurile acestea se fac in niste tensiuni foarte mari. Daca dupa patru ani de doctorat nu ti-a iesit problema, nu mai ai cum sa fii detasat. si asa se naste discernamantul, ajungi sa te cunosti pe tine insuti. Acesta era de fapt sfatul pe care mi-l daduse parintele Arsenie inainte de a pleca la doctorat: „Cunoaste-te pe tine insuti!“.

Un element extrem de valoros al vietii duhovnicesti este acesta: sa mergi mereu inainte, sa nu renunti, sa crezi chemarii dintai si sa mergi inainte cu nadejde mai presus de orice nadejde, cum spune parintele Zaharia de la Essex, parafrazandu-l pe Sfantul Apostol Pavel (Rom. 4, 18). Doar daca mergi pana la capat iti iese. Nu trebuie sa renunti cu nici un chip. Momentul acesta de cumplita deznadejde e foarte aproape de varf. Daca reusesti sa depasesti momentul, ai invins. Daca dai inapoi, ai pierdut totul. E un prag pe care trebuie sa-l treci, dincolo de care este usa.

Acest moment nu e mincinos, acolo nu se joaca teatru, nimic nu e regizat. E un moment de totala nesiguranta, ti-ai terminat toate resursele, nadejdea. Atunci e nevoie sa mai mergi putin si afli raspunsul tau; cu rugaciune multa. Am avut colegi care s-au intors din drum – ma refer la calea matematicii.

Printre medaliati Fields

Cum a fost mediul in care ati studiat la Berkeley?

Matematica mi-a deschis usile spre a cunoaste oameni importanti de stiinta, genii matematice. Am avut ocazia sa cunosc medaliati Fields (medalia Fields este echivalentul premiului Nobel pentru cercetari matematice). La Berkeley i-am intalnit pe acesti oameni, deosebit de modesti, smeriti, pe care vazandu-i, nu te mai poti lauda cu vreun lucru din viata ta.

Cunoasterea stiintifica este ingemanata cu necunoasterea; orice noua descoperire aduce cu sine si o multime de noi necunoscute. Odata am intrebat un profesor medaliat Fields, care de cativa ani buni lucra la fundamentarea matematica a campului cuantic din fizica: „intelegeti mecanica cuantica?“ La care el a raspuns: „Nimeni nu intelege mecanica cuantica!“

Einstein avea un respect extraordinar pentru tainele universului. Omul de stiinta sincer cu el insusi este foarte constient de cat nu cunoaste, de cat nu stapaneste. De aceea, cand aud de tot felul de experiente genetice care se fac, ma infior.

Loading...

Citeste mai mult pe acvila30.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your name here
Please enter your comment!