Atacantul Romelu Lukaku a debutat la Cupa Mondiala in echipa Belgiei si a tinut sa transmita un mesaj care s-a raspandit instant prin forta cuvintelor asternute. Textul de mai jos a fost scris chiar de Lukaku pentru theplayerstribune.com si a fost tradus integral de jurnalistul Andrei Mantog.

Am cateva lucruri de spus
(de Romelu Lukaku)

Imi amintesc cu exactitate momentul cand am stiut ca suntem faliti. inca o vad pe mama langa frigider si inca vad acea expresie de pe fata mamei.

Aveam 6 ani si m-am intors sa iau pranzul in pauza mare de la scoala. Mama imi pregatea acelasi meniu zi de zi: paine si lapte. Cand esti copil, nici macar nu te gandesti la asta. Dar acum realizez ca doar asta ne permiteam.

Pana cand, in ziua aceea, am intrat in bucatarie si am vazut-o pe mama la frigider cu o cutie de lapte, ca de obicei. Doar ca de data asta amesteca ceva cu laptele. Scutura tare cutia, stiti? Nu am inteles ce se intampla. Apoi a venit cu farfuria la mine, toata numai un zambet, de parca totul ar fi fost in regula. Si atunci mi-am dat seama.

Amestecase laptele cu apa. Nu aveam suficienti bani ca sa ne tina laptele toata saptamana. Eram faliti. Nu saraci, ci faliti.

Tata a fost fotbalist profesionist, dar cand si-a terminat cariera toti banii au disparut. Primul lucru la care am renuntat a fost cablul TV. Gata cu fotbalul la televizor. Gata cu meciul zilei. Gata cu semnalul.

Ma intorceam acasa de la scoala si nu mai era nici o lumina in casa. Ne taiau curentul. Stateam asa, fara curent, si cate 2-3 saptamani in sir.

Voiam sa fac o baie, dar nu aveam apa calda. Mama incalzea o oala pe plita, iar eu ma bagam in dus si imi turnam apa pe cap dintr-o cana.

Am avut si timpuri in care mama trebuia sa ”imprumute” paine de la brutaria din colt. Brutarii ne stiau pe mine si pe fratele meu, asa ca o lasau sa ia o bucata mare de paine lunea, cu conditia s-o platim vineri.

stiam deja ca ne chinuim. Dar cand am vazut-o amestecand laptele cu apa, am realizat ca s-a terminat, intelegeti ce zic? Asta era viata noastra.

Nu am scos un cuvant atunci. Nu voiam sa o supar. Mi-am mancat pranzul si atat. Dar va jur ca mi-am facut o promisiune mie insumi in acea zi. A fost ca si cand cineva ar fi pocnit din degete si m-ar fi trezit. stiam exact ce aveam de facut, si AVEAM Sa O FAC.

Nu-mi puteam vedea mama traind asa. Nu, nu, nu. Nu puteam sa suport gandul asta.

Oamenilor din fotbal le place sa vorbeasca despre putere mentala. Din punctul asta de vedere, eu sunt cel mai puternic tip pe care-l veti intalni. Pentru ca imi amintesc cum stateam pe intuneric cu fratele meu mai mic si cu mama, ne spuneam rugaciunile si ma gandeam, credeam, stiam ca o sa se intample.

Pentru un timp mi-am tinut promisiunea pentru mine. Pana cand am inceput sa o vad pe mama plangand, cand veneam de la scoala. Asa ca, finalmente, mi-am luat inima in dinti si i-am zis: ”Mama, toate astea o sa se schimbe. O sa vezi. O sa joc fotbal pentru Anderlecht, curand. O sa fim bine. N-o sa-ti mai faci atatea griji.”

Aveam sase ani.

L-am intrebat pe tata: ”de la ce varsta poti sa joci fotbal profesionist?”.

Mi-a zis: ”16”.

Am zis: ”Bun, atunci”.

Avea sa se intample. Punct.

Si sa va mai spun ceva. Orice meci pe care il jucam era o Finala. Cand ma jucam in parc, era o Finala. Cand ma jucam in pauze la scoala, era o Finala. Sunt cat se poate de serios. incercam sa rup mingea aia in doua de fiecare data cand sutam. Forta deplina. Nu apasam R1, frate. Fara ”finesse shot”. Nici nu jucam Fifa, ca nu ne permiteam Playstation. Asa ca nu ma jucam. incercam sa-mi omor fiecare adversar.

Cand am inceput sa cresc in inaltime, profesorii si parintii celorlalti colegi au inceput sa ma tachineze. N-o sa uit niciodata cand am auzit prima oara un adult intrebandu-ma: ”Hei, tu cati ani ai? in ce an te-ai nascut?”.

Iar eu eram: ”Ce?! Vorbesti serios?”.

Cand aveam 11 ani, jucam pentru juniorii lui Lierse si unul dintre parinti a incercat literalmente sa ma impiedice sa intru pe teren. Spunea doar: ”Cat de batran e copilul asta?! Unde e buletinul lui?! De unde e?!”.

Stiu ca ma gandeam: ”DE UNDE sunt?! Ce?! M-am nascut in Antwerp. Sunt din Belgia!”

Tata nu era acolo, pentru ca nu avea o masina cu care sa vina sa ma vada la meciurile din deplasare. Eram singur-singurel si trebuia sa ma apar singur. M-am dus sa-mi iau buletinul din geanta si l-am aratat tuturor parintilor prezenti la meci. imi amintesc cum il dadeau din mana in mana, inspectandu-l atent, si imi amintesc cum simteam ca mi se urca sangele in cap si ma gandeam: ”Oh, o sa-ti omor fiul chiar si mai rau acum. Oricum urma sa-l omor, dar acum o sa-l distrug. O sa va intoarceti acasa si el va plange.”

Voiam sa fiu cel mai bun fotbalist din istoria Belgiei. asta era scopul meu. Nu doar bun. Nu doar grozav. Ci cel mai bun. Jucam cu atata furie din mai multe motive… Din cauza sobolanilor care alergau peste tot, la noi in apartament. Din cauza ca nu ma puteam uita la fotbal. Din cauza modului in care ma priveau ceilalti parinti.

Eram intr-o misiune.

Cand aveam 12 ani, am dat 76 de goluri in 34 de meciuri.

Le-am dat pe toate purtand incaltari de-ale tatei. Cand am ajuns sa purtam acelasi numar la pantof, le imparteam.

Intr-o zi l-am sunat pe bunicul, tatal mamei. Era unul dintre cei mai importanti oameni din viata mea. Era singura mea legatura cu Congo, locul de unde sunt mama si tata. Asa ca i-am dat telefon intr-o zi si i-am zis: ”imi merge binisor, am dat 76 de goluri si am casitgat campionatul. Echipele mari au inceput sa ma remarce.”

El mereu voia sa auda despre fotbal, de obicei. Dar de data asta am simtit ca e ceva ciudat. Mi-a zis: ”OK, Rom, asta e foarte bine. Dar poti sa-mi faci o favoare?”.

Zic: ”Da, ce este?”

Zice: ”Poti sa ai grija de fata mea, te rog?”

imi amintesc ca eram foarte confuz. L-am intrebat: ”Uhm, de mama? Da, bunicule, suntem bine, mama e ok.”

El insista: ”Nu, promite-mi! Poti sa-mi promiti, te rog? Ai grija de fata mea. Doar sa ai grija de ea, OK?”

I-am zis: ”Da, bunicule. Am inteles. Promit.”

Cinci zile mai tarziu a murit. si abia atunci am inteles cu adevarat ce voia sa spuna.

Ma intristeaza atat de tare ca n-a trait inca patru ani, macar sa ma vada jucand pentru Anderlecht. Sa vada ca m-am tinut de cuvant, stiti? Sa vada ca totul avea sa fie in regula.

I-am spus mamei ca voi juca la Anderlecht la 16 ani.

M-am inselat cu 11 zile.

24 mai 2009. Finala playoff-ului, Anderlecht cu Standard Liege.

A fost cea mai nebuna zi din viata mea. Dar voi reveni la ea, acum vreau sa fac o paranteza. La inceputul acelui sezon, abia daca prindeam echipa under 19 a lui Anderlecht. Antrenorul ma tot tinea rezerva. Iar eu ma gandeam: ”Cum naiba o sa semnez la 16 ani un contract de profesionist daca nu prind primul 11 la under 19?!”.

Asa ca am facut un pariu cu antrenorul de la under 19.

I-am zis: ”iti garantez ceva. Daca ma bagi titular, o sa dau 25 de goluri pana in decembrie.

A ras. Fara exagerare, chiar a izbucnit in ras, radea de mine.

I-am zis: ”Atunci hai sa facem un pariu”.

A zis: ”OK, dar daca nu dai 25 de goluri pana in decembrie, pe banca o sa ramai.”

I-am zis: ”Bine, dar daca castig, o sa duci la curatatorie toate minivan-urile care duc copiii inapoi acasa de la antrenament. A, si inca ceva: va trebui sa ne faci clatite zilnic.”

A dat din mana si a zis: ”Da, da, bine”.

A fost cel mai prost pariu pe care l-a facut omul ala.

Era inca noiembrie cand am atins borna de 25 de goluri. Mancam clatite zilnic inainte sa vina iarna, frate!

Sa fie o lectie asta pentru toti: nu glumesti cu un baiat caruia ii este foame.

Am semnat contractul de profesionist cu Anderlecht in ziua in care implineam 16 ani, pe 13 mai. M-am dus direct in oras si mi-am facut abonament la cablu, apoi am cumparat un Play Station si noul FIFA. La juniori se terminase deja sezonul, asa ca eram pe acasa, ma relaxam, in vacanta. Dar prima liga belgiana de seniori era palpitanta, anul acela. Anderlecht si Standard terminasera la egalitate, asa ca urma un playoff in doua manse pentru a se stabili campioana.

Am vazut meciul tur acasa, la televizor, ca un fan adevarat.

Dar, cu o zi inainte de meciul retur, primesc un telefon de la antrenorul echipei a doua.

”Alo?”

”Salut, Rom. Ce faci?”

”Ma duceam sa joc un fotbal in parc”

”Nu, nu, nu, nu, nu! Fa-ti bagajele! Acum!”

”Ce? Ce-am facut?”

„Nu, nu, nu. Trebuie sa ajungi la stadion chiar acum. Te vor la prima echipa, azi.”

”…ce?! Pe mine?!”

”Da, pe tine. Vino acum.”

Am alergat in dormitor si l-am trezit pe tata: ”Trezeste-te in momentul asta! Trebuie sa mergem, omule!”.

El zice: ”Ha? Ce? Unde sa mergem?”

Iar eu: ”La ANDERLECHT, OMULE!”

N-o sa uit niciodata ca am ajuns la stadion si practic am fugit pana in vestiar, unde magazionerul m-a intrebat: ”OK, pustiule, ce numar vrei sa ai pe tricou?”
.
si eu ii zic: ”Da-mi numarul 10”.

Hahahahaha! Nu stiu, presupun ca eram prea tanar ca sa fiu speriat.

Magazionerul face: ”Jucatorii de la juniori trebuie sa-si ia numere de la 30 in sus”.

Asa ca eu spun: ”OK, 3 plus 6 face 9 si e un numar cool, da-mi 36”.

in acea noapte la hotel, jucatorii seniori m-au pus sa le cant ceva la cina, era un obicei cu cei noi. Nici nu-mi mai amintesc ce-am cantat. Mi se invartea capul.

A doua zi dimineata, prietenul meu cel mai bun batea insistent la usa apartamentului meu, sa ma cheme la fotbal in parc. I-a raspuns mama: ”E plecat la fotbal”:

Prietenul: ”Ce fotbal, unde?!”

Mama face: ”Pai…finala”.

Am coborat din autocar la stadion si fiecare jucator in afara de mine avea un costum misto, elegant. Eu am coborat intr-un trening oribil si m-am trezit cu camerele de la toate televiziunile in fata. Am avut de mers 300 de metri pana la vestiar, 2-3 minute practic. in momentul in care am intrat in vestiar, telefonul mi-a explodat. Toata lumea ma vazuse la televizor. Am primit 25 de mesaje in trei minute. Prietenii mei innebunisera.

”Frate, EsTI LA MECI?!”

”Rom, ce se intampla?! DE CE EsTI LA TELEVIZOR?!”

Singurul caruia i-am raspuns a fost cel mai bun prieten. I-am zis: ”Frate, nu stiu daca o sa joc. Nu stiu ce se intampla. Dar uita-te si tu la TV.”

in minutul 63, managerul m-a trimis pe teren.

Jucam pentru Anderlecht la 16 ani si 11 zile.

Am pierdut finala in acea zi, dar eu eram deja in Rai. imi tinusem promisiunea fata de mama si fata de bunicul. Din acel moment am stiut ca o sa fim bine.

In sezonul urmator, eram inca in ultimul an de liceu si jucam in Europa League in acelasi timp. Mergeam la scoala cu o geanta imensa, pentru ca uneori aveam de prins un avion imediat dupa ultima ora. Am castigat campionatul la pas si am terminat pe 2 la jucatorul african al anului. A fost… nebunesc.

Si ma asteptam ca toate astea sa se intample, dar poate ca nu atat de repede. Brusc, toata presa ma lauda si punea multa presiune pe mine. in special legat de echipa nationala, unde li se parea ca nu joc suficient de bine. Dar, omule, serios?! Aveam 17-18 ani!

Cand prindeam jocuri bune, citeam articole in care eram numit ”Romelu Lukaku, atacantul belgian”. Cand faceam meciuri proaste, imi spuneau: ”Romelu Lukaku, atacantul belgian cu origini congoleze”.

Daca nu-ti place cum joc, e OK. Dar m-am nascut aici. Am crescut in Antwerp, in Liege si in Bruxelles. Am visat sa joc la Anderlecht. Am visat sa fiu Vincent Kompany. Pot incepe o fraza in franceza si s-o termin in olandeza, iar pe parcursul ei sa mai arunc niste cuvinte in spaniola, portugheza si lingala, in functie de cartierul unde sunt.

Sunt belgian.

Suntem toti belgieni. Asta face ca tara asta sa fie misto, nu?
Nu inteleg de ce unii compatrioti vor sa vada ca dau gres. Chiar nu inteleg. Cand eram la Chelsea si nu jucam, radeau de mine. Cand am plecat imprumut la West Brom, radeau de mine.

Dar e OK. Oamenii aia nu erau langa mine cand mancam paine cu apa. si, daca n-ai fost cu mine atunci cand nu aveam nimic, atunci nu prea poti sa ma intelegi.

Stiti ce-i amuzant? Ca am ratat 10 ani de fotbal de Champions League cand eram copil. Nu ne-am permis niciodata cablu. Ajungeam la scoala si toti copiii vorbeau despre meciuri, iar eu habar n-aveam ce se intamplase. imi amintesc ca in 2002, dupa ce Madrid a jucat finala cu Leverkusen, toata lumea spunea: ”VOLEUL aLA, DOAMNE DUMNEZEULE, VOLEUL!”

A trebuit sa ma prefac ca stiu despre ce vorbesc.

Am vazut golul lui Zidane abia doua saptamani mai tarziu, la ora de informatica, cand un coleg a downloadat un video cu el.

In vara aceea am vazut doar finala Cupei Mondiale, la un prieten acasa. Toate celelalte meciuri de la turneul ala au fost, pentru mine, doar niste povesti spuse de copii la scoala.

Imi amintesc ce gauri aveam in pantofi, in 2002. Gauri mari!

12 ani mai tarziu, jucam eu la Cupa Mondiala.

Acum sunt pe cale sa joc iarasi la Mondial, iar de data aceasta fratele meu este si el in lot. Doi copii din aceeasi casa, aflati in aceeasi situatie, care au reusit. stiti ce? De data asta o sa tin minte sa ma distrez. Viata e prea scurta pentru tot stresul si toate dramele. Oamenii pot sa spuna ce vor despre echipa si despre mine.

Frate, asculta: cand eram copii, nu ne permiteam sa-l vedem pe Thierry Henry la televizor. Acum invatam lucruri de la el zilnic, la Nationala. Stau cu legenda in carne si oase si imi spune cum sa ma folosesc de spatii asa cum facea el. La ora asta, Thierry s-ar putea sa fie singurul om de pe planeta care se uita la mai mult fotbal decat mine. Vorbim despre fiecare meci. Stam la masa si avem dezbateri lungi despre cate un meci din a doua divizie germana.

Eu ii zic: ”Thierry, ai vazut formula de start de la Fortuna Dusseldorf, hm?”

El raspunde: ”Nu fi prost, bineinteles ca am vazut-o.”

si pentru mine asta e cel mai grozav lucru din lume.

Doar ca imi doresc tare-tare mult ca bunicul sa mai fie aici si sa vada toate astea.

Nu ma refer la Premier League.

Nu ma refer la Manchester United.

Nici la Champions League.

Nici la Cupa Mondiala.

As vrea doar sa fie aici ca sa vada ce viata avem acum. As vrea sa mai pot vorbi cu el macar o data, la telefon, si sa-i spun totul…

”Vezi? ti-am spus eu. Fata ta este OK. Nu mai avem sobolani in apartament. Nu mai dormim pe podea. Nu mai suntem disperati. Suntem bine acum. Suntem bine…

Si lumea nici nu mai vrea sa-mi vada buletinul acum. Pentru ca lumea stie cum ne cheama.”

Sursa: Andrei Mantog