Tara noastra este situata intr-o zona de tranzitie – clima de campie 25% ; clima de munte si deal 75%. Getii, apoi dacii erau recunoscuti ca agricultori priceputi, iar alimentatia acelei perioade avea o baza cerealiera. Dacii aveau si experienta in viticultura, cresterea animalelor, apicultura, pescuit.
Stapanirea romana a dus la adaptarea obiceiurilor alimentare. In aceasta perioada este mentionata pregatirea painii din faina de grau.
Specificul zonei a favorizat, de-a lungul timpului, dezvoltarea pastoritului transhumant si a agriculturii de munte, ceea ce a dus la cultivarea cerealelor nepanificabile, precum mei si orz.
O alta cereala apare in secolul al XVI-lea, in nordul tarii – hrisca, adusa din Asia.
Sub domnia lui Stefan Cantacuzino (1678-1688), in Tara Romaneasca este introdus porumbul.
In Moldova, porumbul incepe sa fie cultivat sub domnia lui Constantin Mavrocordat (1710-1769). Gustul sau, precum si faptul ca este asemanator meiului, atat ca zona de cultivare cat si ca mod de preparare (fiert, sub forma de turta sau pasat), iar turcii nu il rechizitionau, l-au facut sa se raspandeasca rapid in toata tara.
Romanii au consumat de-a lungul timpului mai putina carne decat toate celelalte populatii vecine. Carnea ( pasare,oaie,vita) se pregatea fiarta, fripta, in mancaruri cu legume sau conservata, sub forma de pastrama si carnati. Cresterea porcilor era relativ simpla. Respinsa de turci si de tatari, carnea de porc a inceput sa fie acceptata in alimentatia romanilor, mai ales pentru posibilitatile de preparare si conservare.
Alimentatia taranilor era semivegetariana, saraca in carne, dar bogata in verdeturi, pe langa lapte si cereale. Verdeturile si legumele erau amestecate cu branza, smantana, erau unse sau calite cu grasimi animale – osanza, slanina, jumari (untul nu era cunoscut).
