Din pleiada de medici pe care Romania i-a avut la inceputul secolului al XX-lea, doar despre unul s-a spus ca a atins genialitatea. Este vorba de marele fiziolog Nicolae Paulescu, cel care a descoperit insulina. Nascut in Bucuresti, la 30 octombrie 1869, fiul comerciantului Costache Paulescu urmeaza la Paris Facultatea de Medicina, pe care o termina in 1891. Ramas in capitala Frantei inca noua ani, timp in care devine doctor in medicina si in stiinte naturale, obtine mai multe specializari in chimie biologica si fiziologie generala. Alaturi de Étienne Lancereaux, cel mai cunoscut fiziolog din lume in acea vreme, ii apar mai multe lucrari de medicina, care vor constitui unele dintre tratatele de specialitate editate atunci.
Desi i s-a oferit posibilitatea ramanerii in strainatate, Paulescu s-a intors in tara, unde a continuat munca de cercetare inceputa in Occident. Astfel, in 1921, ilustrul cercetator trimite patru comunicari catre societatea de Biologie din Paris cu privire la descoperirea pancreinei, prima forma de insulina. La o distanta de opt luni, doi tineri si obscuri cercetatori canadieni isi fac publice rezultatele lor in aceeasi directie si primesc premiul Nobel pentru Medicina. Protestele facute catre forurile internationale raman fara raspuns. Doctorul Paulescu va muri in 1931 cu amaraciunea nerecunoasterii muncii sale de o viata.
Cu toate acestea, au existat multi care au apreciat valoarea distinsului medic. Unul dintre fostii sai studenti, Aurel Abramovici, vorbea cu admiratie despre tinuta stralucitului savant roman: „Ca profesor, Paulescu era o figura covarsitoare. Lectiile lui de fiziologie erau extrem de impresionante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emotie atunci cand, in fata unei studentimi atente si iubite, evoca existenta dumnezeirii, a acelei forte supreme in care el credea cu o convingere neclintita? Viata lui, pe care o petrecea mare parte in laborator, a fost o perseverenta si dezinteresata cercetare a adevarului si o straduinta continua si neobosita pentru alinarea durerilor omenirii. in aceasta punea el tot sufletul, pentru ca o considera suprema tinta a vietii lui.“
La unul dintre cursurile tinute la facultatea de medicina despre rolul spitalului, ca asezamant de tamaduire a suferintelor, si despre medic, ca slujitor al oamenilor, profesorul Paulescu, pornind de la pasajul Evangheliei dupa Matei, capitolul XXV, 36-40: „Bolnav am fost si M-ati cercetat… intrucat ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei, mai mici, Mie Mi-ati facut“, se adresa studentilor sai: „Dumnezeu vrea ca iubirea pe care i-o datoreaza oamenii sa se reverse asupra bolnavilor saraci. Toti oamenii, buni sau rai, virtuosi sau viciosi, conationali sau nu, primesc in spital aceleasi ingrijiri, fara sa se tina seama de meritele sau nemernicia lor…“.
„Cand veti intra in vreun spital – spunea el discipolilor sai – dezbracati-va de patimile de cupiditate si de orgoliu, lepadati-va si de trandavie si dati-va cu totul bolnavilor, carora sa le fiti recunoscatori daca, ingrijindu-i, va vor permite sa va instruiti. (…) Urmand preceptele caritatii, ingrijiti pe bolnavul mizerabil, nu ca pe un om, nu ca pe un frate care sufera, ci ca pe insusi Dumnezeu…“.
Nicolae Paulescu a fost un medic cu tact si deosebit de atent cu pacientii lui. intr-o zi, pe cand i-a fost adus la consult un bolnav sarac, plin de paduchi, laborantul doctorului, vazand mizeria pe care suferindul o lasase pe pardoseala cabinetului, a exclamat nemultumit, in barba: „si acesta fu cu paduchi!“. Profesorul a prescris bolnavului reteta in care a infasurat si o suma de bani, a condus pacientul pana la usa, dupa care i-a replicat taios ajutorului sau: „Ia mai taci din gura! si nu te apuca ca un nauc sa spui cuiva… sa nu-l umilesti. Cine stie de unde i-a luat?… Bietul om… Parca a vrut el sa-i ia?!“
Conferintele sustinute de fiziologul Paulescu in deschiderea lectiilor de medicina predate in cadrul asezamantului spitalicesc „Betleem“, din Bucuresti erau urmarite cu mare atentie de publicul divers, nu doar de cadrele din spital.
