El era un barbat dur, cu o voce groasa si o fire aspra. Ea, o femeie delicata, supusa si discreta.
Aveau doi baieti pe care-i crescusera cum putusera mai bine. Acum erau oameni la casa lor. Dupa ce si-a vazut fiii casatoriti, femeia a devenit din ce in ce mai trista. Era pe zi ce trece mai slaba si mai neputincioasa.
Barbatul ingrijorat a mers cu sotia la doctori ca sa afle de ce sufera. A facut analize dupa analize, dar doctorii nu au reusit sa-i puna un diagnostic.
Pe cand femeia era internata in spital, medicul il chema pe barbat in cabinetul sau si-i spuse:
-„Sotia dumneavoastra, pur si simplu nu mai vrea sa traiasca. Noi nu i-am gasit nicio afectiune majora, care s-o aduca in aceasta stare.”
Barbatul veni la capataiul femeii lui, o lua de mana si-i zise cu voce tremuranda:
-Tu nu trebuie sa mori.
– De ce? intreba sotia. Toti oamenii mor.
– Tu nu, ii zise sotul, pentru ca eu am nevoie de tine.
– Si de ce nu mi-ai spus-o pana acum?, intreba femeia schitand un suras trist in coltul gurii”.
Din acea zi, starea sotiei s-a inbunatatit, asfel incat a fost externata dupa o saptamana. Au trait pana la batranete convinsi ca totul are un rost atunci cand cineva are nevoie de tine.
