Se povesteste despre o manastire renumita, ale carei multe cladiri odinioara adaposteau multi calugari si a carei capela uriasa rasuna de imnurile corului, dar care acum ajunsese parasita. Oamenii nu mai veneau acolo pentru rugaciune. O mana de calugari cutreierau cu pasi tarsaiti holurile manastirii si laudau pe Domnul cu inimi impovarate.
La marginea padurii ce apartinea manastirii, un batran rabin isi ridicase o coliba mica. Rabinul venea aici din cand in cand pentru post si rugaciune. Nimeni nu vorbea niciodata cu el, insa ori de cate ori se arata, vorba trecea de la calugar la calugar ca „Rabinul se plimba prin padure.” Si cat timp rabinul ramanea la coliba sa, calugarii gaseau un sprijin in prezenta lui.
Intr-o zi, abatele s-a hotarat sa mearga la rabin si sa-i spuna tot ce avea pe inima. Si in dimineata aceea, dupa impartasanie, a plecat spre padure.
Apropiindu-se de coliba l-a vazut pe rabin in cadrul usii, cu bratele deschise a bun venit, ca si cum l-ar fi asteptat acolo de ceva vreme. Cei doi s-au imbratisat ca fratii, apoi s-au dat un pas inapoi si au ramas asa, zambind si privindu-se unul pe altul.
Dupa o vreme, rabinul i-a facut semn abatelui sa intre. In mijlocul camerei era o masa de lemn si pe ea, Scriptura deschisa. Atunci rabinul a inceput sa planga. Abatele nu s-a putut stapani si acoperindu-si fata cu mainile, a izbucnit in plans si el. Cei doi barbati stateau acolo ca niste copii pierduti, facand sa rasune coliba cu suspinele lor si udand masa cu lacrimile lor.
Dupa ce lacrimile au incetat sa mai curga si s-a facut liniste, rabinul si-a ridicat capul si a spus:
-Tu si fratii tai slujiti Domnului cu inimile impovarate. Si ai venit la mine ca sa iti dau invatatura. Ei bine, am sa-ti dau invatatura, insa nu voi putea sa ti-o spun decat o singura data. Dupa aceea nimeni nu trebuie sa o mai spuna cu glas tare niciodata.
Rabinul s-a uitat fix la abate si i-a spus:
-Mesia este in mijlocul vostru.
A urmat o perioada de liniste, dupa care rabinul i-a spus:
-Acum trebuie sa pleci.
Abatele s-a ridicat si a plecat fara ca macar sa priveasca inapoi.
In dimineata urmatoare, abatele i-a adunat pe calugari si le-a spus ca a primit o invatatura de la rabinul care se plimba prin padure si ca invatatura aceasta nu mai trebuia spusa cu glas tare niciodata. Dupa care, cuprinzandu-i pe toti cu privirea, a spus:
-Rabinul a spus ca unul dintre noi este Mesia.
Calugarii au tresarit la auzul cuvintelor.
-„Ce ar putea sa insemne aceasta?” – s-a intrebat fiecare.
-„Sa fie fratele Ioan, Mesia?
-Nu, e prea batran si artagos.
-Sa fie fratele Toma?
-Nu, e prea incapatanat.
-Sa fiu eu, Mesia? Oare ce-o insemna vorba aceasta? … se intrebau calugarii…
Timpul a trecut si parca ceva incepea sa se intample la manastire.
Calugarii au inceput sa se trateze unul pe celalalt cu reverenta. Se vedea la ei o anumita calitate umana, tandra, inimoasa, si care era greu de pus in cuvinte, insa usor de observat.
Traiau unul cu altul ca fratii care in sfarsit au descoperit ceva.
Totodata se rugau si studiau Cuvantul ca unii care inca mai cauta ceva.
Vizitatorii au fost si ei profund miscati de grija si partasia autentice ale acestor frati. Nu a trecut mult pana cand oameni au inceput din nou sa vina de aproape si de departe pentru hrana spirituala. Si tinerii veneau din nou sa fie primiti in fratie.
In acele zile, rabinul nu s-a mai intors sa cutreiere padurile. Coliba s-a naruit. Insa intr-un fel sau altul, calugarii batrani care pusesera pe inima invatatura lui inca mai gaseau un sprijin in amintirea prezentei lui.
