Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata pe perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea la el.
Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo, Centrala” si nu era niciun lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo, Centrala – putea sa-ti spuna numarul oricui si, in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina, iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat, pana am ajuns la scara.
Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: “Centrala”.
“Mi-am ranit degetul” – m-am smiorcait eu in telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
“Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.
“Nu este nimeni acasa in afara de mine” – am bolborosit.
“Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea…
“Nu, ” – i-am raspuns. “M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”.
“Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
“Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel” -spuse vocea.
Dupa aceea am inceput sa chem “Alo, Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie, iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia. M-a ajutat si la matematica.
Ea mi-a spus ca veverita, pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat “Alo, Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care, de obicei, oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, “De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseasca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”.
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, “Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta”.
Altadata, la telefon, “Alo, Centrala!”.
“Centrala” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. “Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.
Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea. “Alo, Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon, din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta, mi-am reamintit acea seninatate si acel sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare, de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fii fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus: ”Alo, Centrala!”.
Miraculos, am auzit aceeasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine.
“Centrala.” Nu planuisem asta, dar m-am auzit spunand: “Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”.
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns: “Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum”.
Am ras. “Deci, tu esti, intr-adevar” – i-am spus. “Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea”.
“Iar eu ma-ntreb” – zise ea – “daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”.
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea de-a lungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
“Cu placere” – mi-a spus ea. “Intreaba de Sally”.
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la “Informatii”.
Am intrebat de Sally.
“Sunteti un prieten?” – m-a intrebat.
“Da, un foarte vechi prieten…Wayne….”.
“Imi pare rau sa-ti spun asta” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma”.
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus: “Un minut, ai spus ca te cheama Wayne?”. “Da” – i-am raspuns.
“Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta. L-a scris pe o hartie, in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc”.
Mesajul ei era: “Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va stii la ce ma refer”.
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.
MORALA
Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva! A cui viata ai atins-o astazi?
Vocea ta, omule, este, de fapt, expresia de moment a starii afective a inimii tale, o expresie filtrata de minte, care este emisa pe buzele gurii tale. Corzile tale vocale vibreaza in acord cu sentimentele/emotiile care traiesc in inima ta, iar cuvintele tale gandite, vorbite si/sau scrise sunt o amprenta pe care fiinta ta o pune pe alte inimi. Pastreaza tacerea inimii, mintii si gurii tale, cand nu te simti influentat de Iubire, Lumina, Armonie si Bunatate, pentru ca vocea ta poate sa produca rani profunde nevindecabile. Atinge viata semenilor tai NUMAI pentru a face nu bine, nu un rau.
Si nu uita niciodata, omule, ca tu poti sa daruiesti caramizile, prin vorbele tale graite sau scrise, cu ajutorul carora un alt om isi poate cladi o viata fericita, cum poti sa daruiesti si buldozerul cu ale carui senile poti distruge o viata deja cladita. N-ai vrea sa fii distrugator, ci constructor.
